Ținutul Umbrelor

Capitolul VI - Un salt în necunoscut

        Am avut parte de o noapte fără vise, așa cum fuseseră toate de când ajunsesem în Ulmas. Dimineața, însă, nu m-a prins atât de fericit pe cât ați crede. E adevărat că o parte din vină poate fi atribuită alcoolului, dar aș minți dacă aș spune că a fost numai asta.

        Darin m-a trezit destul de devreme și, chiar dacă ceilalți strângeau lucrurile și se pregăteau pentru plecare, uriașul m-a trecut printr-o sesiune de antrenament specială, mult mai dură decât celelalte. A motivat acest lucru aducând în discuție că, odată ce părăseam satul, pericolele aveau să pândească la fiecare pas.

        — O minte ascuțită supraviețuiește mai mult decât una adormită. Lasă trândăveala, Titus, și pune mai mult suflet în ceea ce faci!

        Observase și el că nu aveam niciun chef de antrenamente și că mintea îmi stătea la alte lucruri. Am încercat totuși să mă ridic la înălțimea așteptărilor sale. Nu am reușit, dar nu mi-a reproșat acest lucru.

        Pe la amiază, fiind pregătiți să ne continuăm călătoria, ne-am strâns în fața porților satului. Bătrânii ne-au urat mult noroc și ne-au spus că la întoarcere ne vor aștepta cu un alt ospăț. Nu a menționat nimeni că acest lucru era valabil numai pentru cazul în care ieșeam învingători, pentru că era destul de evident pentru toată lumea ce avea să se întâmple dacă dădeam greș.

        Când acel animal ciudat și-a făcut apariția, japarul, soldații lui Kinav au încărcat proviziile și lucrurile mai grele într-un ham special – plus noile corturi pe care prințesa le achiziționase și o parte din hainele mele. Ne aflam în sezonul secetos, după cum aflasem, acesta fiind motivul pentru care nu plouase deloc în zilele care trecuseră, dar vremea din Ținutul Umbrelor era capricioasă. Cel puțin așa menționase Misao.

        Lihel a sosit și ea din pădure, pășind ca o mâță leneșă. Formația fiind completă, ne-am luat la revedere, apoi am urmat singurul drum care ducea către munții din depărtare. Nori negri și cenușii acopereau zona, de parcă ținutul respectiv fusese bombardat cu sute și sute de bombe. Locul acela nu era prea primitor. M-am gândit atunci că dacă acceptam oferta stăpânului întunecat, puteam să mă întorc în lumea mea și să scap de pericol...

        Aș vrea să spun că atitudinea mea față de călătorie s-a schimbat pe parcursul drumului, dar aș minți. Ysane era o nesăbuită să-l înfrunte pe Zarandil, iar dacă mi-ar fi stat în putere, aș fi trezit-o la realitate. Știam însă că ea nu m-ar fi ascultat. Refuzase să accepte argumentele prințului Kinav, care, deși mă scotea din sărite, era totuși prietenul ei din copilărie și îmi demonstrase în câteva rânduri că se gândea la binele ei. Atunci? Ce șanse aveam eu s-o fac să se răzgândească? Zero.

        În asemenea condiții, nu-mi rămânea de făcut decât să-mi salvez propria piele. Așa cum ținea Misao să-mi amintească de fiecare dată, eram un intrus în lumea lor, nu aveam ce să caut acolo. Da, Agrianor îmi spusese că o entitate care se afla mai presus decât zeii mă alesese pentru misiunea respectivă, dar tot el precizase că nu eram obligat să mă supun. De ce să fac jocul unei astfel de puteri care, până la urmă, ar fi putut să rezolve problema, dar alesese să arunce responsabilitatea pe umerii mei? Nu mi se părea corect. Nu mă întrebase nimeni dacă voiam să salvez lumea, nu mă întrebase nimeni dacă voiam să mă mut cu locuința, și totuși ajunsesem într-o altă lume unde aproape că îmi găsisem sfârșitul de... pierdusem numărătoarea, deci nu prea aveam idee de câte ori.

        Pe de altă parte, nu mi se părea corect să-mi abandonez prietenii într-un asemenea moment, să știu că i-am trimis la moarte, ca eu să-mi scap pielea. Poate că începusem cu stângul, dar puteam să-i consider prieteni – unii cam săriți de pe fix, dar prieteni. Cel mai greu lucru, însă, era s-o abandonez pe Ysane. Mai degrabă aș fi văzut-o la brațul prințului Kinav, decât s-o las să înfrunte de una singură moartea. Iar asta... asta spunea multe.