Ținutul Umbrelor

Capitolul X - Magdtu, un semizeu cu probleme

        Creaturile ne-au condus către pădure, spre cărarea care urca muntele. Ysane simțise că în direcția respectivă existau puteri întunecate, dar nu ne așteptasem la așa ceva.

        La marginea pădurii, alți soldați-șopârlă ne-au întâmpinat cu o cușcă din lemn, tocmai bună pentru Lihel. Veniseră pregătiți, așa că nu mai exista nicio îndoială în mintea mea că Zarandil ordonase atacul.

        Trecând prin fața unei torțe, am reușit să surprind pentru o clipă chipul vrăjitorului. Era o creatură foarte ciudată, o reptilă cu aspect umanoid. Avea o gură largă, ca de șarpe, și un chip fără nas, două găuri micuțe fiind situate ceva mai jos de ochii care păreau fixați în orbite, ca la bufnițe. Mâinile sale prezentau patru degete subțiri, ca niște crenguțe. Nu am reușit să-mi dau seama ce culoare avea pielea lui, dar probabil că una închisă. Ah, și pocitania avea coadă, nu foarte lungă, dar am observat-o ieșind de câteva ori de sub robă, mirosind cărarea ca nasul unui câine.

        Soldații păreau să aparțină aceleași specii, dar aveau capetele alungite, ca baloanele de la carnaval, pe când vrăjitorul avea capul micuț, rotund. Soldații erau cam proști... primitivi. Ascultau fără să crâcnească ordinele vrăjitorului, acest lucru amintindu-mi de felul în care vracii și șamanii reprezentau o autoritatea în triburile din Africa, că până și conducătorii erau nevoiți să le asculte sfaturile și să-i consulte înainte de a întreprinde o acțiune importantă.

        Lihel s-a zbătut în cușca ei tot drumul. Din când în când, câte un soldat s-a mai dat la ea, înțepând-o cu sulița. Acest lucru a întărâtat-o și mai tare, făcându-le viața un iad celor care, cu ajutorul unor pari lungi și groși, duceau cușca pe umeri. Dar aceștia o tratau cu o lipsă totală de interes, de parcă nu erau decât niște sclavi obedienți.

        Eu și Ysane am mers în liniște. Nu am îndrăznit să acționăm împotriva vrăjitorului, pentru că acesta venise însoțit de un număr mare de soldați. Chiar dacă am fi reușit să scăpăm cumva de legăturile de la mâini – și, credeți-mă, am încercat, dar sforile alea păreau să fie cabluri de oțel –, tot nu am fi putut să-i doborâm pe toți înainte ca unul dintre ei s-o omoare pe Lihel. Asta, desigur, presupunând că puteam să ne descurcăm fără arme, pentru că vrăjitorul ni le luase, sabia prințesei purtând-o la centură ca pe un trofeu de război, în timp ce între degetele de la o mână învârtea instrumentul meu magic, de parcă îi făcea plăcere să mă întărâte. Dacă mă foloseam de ceea ce mă învățase Agrianor, instrumentul ar fi venit la mine, dar asta nu m-ar fi ajutat foarte mult, nu cât timp eram înconjurat de soldați și legat la mâini în așa fel, de zici că îmi puseseră cătușe.

        Prin urmare, trebuia să ne purtăm frumos.

        Urmându-le instrucțiunile, am apucat-o pe cărarea care ducea tot mai sus. Noaptea era rece, iar după o vreme nasul meu părea un cub de gheață. Privind înapoi, râul nu se mai vedea deloc. În fața noastră, lanțul muntos parcă se întindea la nesfârșit. Am observat la un moment dat câteva luminițe în depărtare, dar acestea au dispărut brusc. Mi-am zis că poate de la frig și oboseală începusem să am vedenii. Nu m-ar fi surprins acest lucru.

        Aveam, însă, probleme mult mai grave. Trebuia să scăpăm cumva de prietenii noștri șopârle, de preferat înainte să ne ducă în tabăra lor. Mi-am pus în gând să vorbesc cu Ysane despre asta, dacă urma să facem vreun popas.

        Doar că norocul nu a fost de partea noastră. După ce am mai mers o vreme, am ajuns în dreptul unei peșteri, iar vrăjitorul le-a cerut soldaților să grăbească pasul. Era trecut de miezul nopții, iar eu aveam un somn în mine de abia reușeam să-mi țin ochii deschiși, dar mi-am impus să rezist.