Ținutul Umbrelor

Capitolul XII - Întâlnire cu destinul

        Când am ajuns la primul râu subteran, am spălat bine de tot bidonul și l-am umplut cu apă. Ne-am potolit setea, apoi ne-am continuat drumul. Ysane ținea în palmă o sferă de lumină, așa că am înaintat destul de ușor. Dar tunelurile acelea puteau să se întindă pe zeci de kilometri, ori noi nu prea voiam să traversăm ținutul prin subteran. Aveam nevoie de hrană, de odihnă și de lumină naturală. Plus că nu știam sigur dacă tunelul pe care îl apucasem avea să ducă la o ieșire sau să ne arunce direct în brațele morții.

        Lihel a stat tot timpul înaintea noastră, adulmecând calea ca un câine de vânătoare, dar nici ea probabil că nu știa prea bine încotro trebuia să mergem. Din când în când, s-a mai oprit și s-a învârtit în loc, parcă fugărindu-și coada. Nu-i plăcea lumea subterană, așa cum nici nouă nu ne plăcea, dar săraca știa că nu avea de ales, așa că se străduia să nu arate cât de mult îi displăcea situația.

        După vreo două ore de mers, Ysane a început să se împiedice tot mai des. Mi-am dat seama că ajunsese la limită, dar ea nu ar fi recunoscut niciodată acest lucru. Am hotărât să preiau inițiativa, pentru că nu îmi plăcea s-o văd așa.

        — Cred că e cazul să ne odihnim. Nu are rost să ne forțăm degeaba, probabil că nu o să găsim o ieșire prea curând.

        Prințesa s-a oprit și s-a întors către mine. Lumina din palma ei a pâlpâit, semn că puterea ei magică era pe sfârșite sau că intervenția mea o enervase. Mai degrabă a doua variantă.

        — Nu încă. Mai putem merge o vreme.

        A vrut să pornească mai departe, dar am prins-o de mână și am forțat-o să mă privească în ochi. Îi plăcea sau nu, avea să-mi facă pe plac.

        — Te rog, Ysane, haide să ne oprim. Suntem obosiți și irascibili, nu e cazul să ne certăm pe tema asta. Ne odihnim puțin, cât să ne recuperăm puterile, apoi ne vedem de drum. În halul în care suntem acum, o să devenim mâncare pentru șopârle dacă dăm peste alți prieteni de-ai lui Magdtu.

        Nu am așteptat un răspuns de la ea. Am scos pătura și am aruncat rucsacul lângă perete, într-o scobitură mai mare. M-am așezat cu fundul pe rucsac și m-am învelit cu pătura.

        Lihel a sosit la dreapta mea. Am mângâiat-o pe creștet și am zis:

        — E rândul tău să stai de pază, fetițo. Trezește-ne dacă simți vreun pericol.

        A scos un mârâit înfundat, apoi s-a întors cu spatele la mine și s-a așezat cu botul pe labe.

        — Chiar trebuie să mă rog de tine?

        Pufnind pe nas, prințesa și-a călcat pe mândrie și a venit lângă mine. I-am făcut loc să se așeze. A renunțat la sfera de lumină, dar a menținut distanța.

        — Serios, Ysane, de ce te porți așa? Pot să știu și eu ce ai?

        — Nu-mi place când mă tratezi ca pe un copil, a bombănit nervoasă.

        Mi-am trecut brațul pe după mijlocul ei și m-am apropiat de ea. Nu a protestat, lucru care m-a enervat mai tare decât dacă ar fi făcut-o. Măcar atunci aș fi avut o reacție de la ea.

        — Crezi că te tratez ca pe un copil? am întrebat pe un ton mai dur decât am vrut inițial. Tocmai ai învins în luptă un semizeu; care om în toate mințile ți-ar pune la îndoială puterea și voința? Ysane, ai înțeles totul greșit. Din punctul meu de vedere, nu ai nimic de demonstrat. Dacă vrei să pleci mai departe, ești liberă să faci acest lucru. Să știi că nu încerc să-ți subminez autoritatea. Atunci când am fost capturați de șopârle, te-am lăsat pe tine să iei decizia, după cum ai văzut. Când vine vorba de astfel de lucruri, o să fac exact așa cum spui tu. Dar, atât timp cât o să călătorim împreună, te rog, nu-mi cere să te privesc cum te autodistrugi. N-am să fac asta. Atunci, pe pod, înainte să sar după tine, mi-am promis că o să am grijă să te întorci cu bine la ceilalți. Și intenționez să mă țin de promisiunea aceasta.