Ținutul Umbrelor

Capitolul XIV - Orașul șobolanilor

        Când m-am trezit, Ysane dormea cu capul pe pieptul meu. Părul ei lung, bej, îi cădea pe lângă obraz și se pierdea sub pătură. Părea liniștită, ca un copil care și-a găsit în sfârșit locul.

        Ce bine că nu a fost un vis, mi-am zis și am zâmbit, mângâindu-i brațul cu palma.

        Partea urâtă era că mă durea capul, nu atât de tare cât să urlu de durere, dar destul cât să înțeleg că, pe viitor, era mai bine dacă evitam polenul florilor de amarathedon. Îmi aminteam, vag, de prostiile pe care le spusesem sau le făcusem. Poate că trebuia să mulțumesc zeilor că prințesa nu mă părăsise în pădure, legat de un copac.

        Am privit în jur. Se luminase de ziuă, iar norii păreau mai puțini decât de obicei, așa că razele soarelui atingeau din loc în loc solul, ca niște raze de teleportare. Focul pe care îl făcuse prințesa se stinsese încă din primele ore ale nopții, dar parcă în acea dimineață nu era la fel de frig ca de obicei. Lihel, care trebuia să stea de veghe, nu se vedea pe nicăieri, dar eram sigur că se afla prin apropiere, pândind probabil cine știe ce vietate care ajunsese pe lista ei de vânătoare.

        M-am mișcat puțin, pentru că amorțisem de la poziția incomodă în care dormisem, iar atunci Ysane a ridicat capul pe umărul meu și a deschis ochii.

        — Hei, somnoroaso, ai dormit bine? am întrebat încet și i-am atins nasul cu degetul arătător.

        Mi-a zâmbit. Clipind, a încuviințat. M-am aplecat spre ea și am sărutat-o pe frunte. S-a rușinat și s-a ascuns la pieptul meu. Am zâmbit și am strâns-o în brațe. Pe câmpul de luptă era prințesa războinică, dar când venea vorba de lucruri care țineau de inimă, se purta ca o copilă. Și îmi plăcea acest lucru la ea.

        Probabil că subconștientul meu a procesat în timpul somnului ceea ce Ysane mi-a spus cu o seară în urmă, pentru că în dimineața respectivă nu mi-am mai ascuns sentimentele de ea. Nu aveam de ce, din moment ce hotărâse să respingă planul prințului Kinav. Și mă bucuram că făcuse asta, desigur, dar mă și temeam de reacția celui din urmă. Nu voiam să cred asta, dar ceva îmi spunea că decizia prințesei avea să aducă la realitate un eveniment care îmi fusese prezentat în vis. Ori acest lucru nu-mi plăcea.

        Dar poate că întâmplările aveau să urmeze un alt curs, poate că făcusem un progres cu planul meu de a schimba viitorul, doar că schimbarea nu era încă vizibilă. Îmi doream din tot sufletul acest lucru. Totuși, trebuia să fiu atent în ce fel gestionam situația și să mă pregătesc pentru ce era mai rău.

        În vis, mă lăsasem copleșit de sentimentele pe care le aveam pentru Ysane, de relația noastră de care ne-am bucurat din plin atât cât a durat, iar asta a dus în final la moartea prințesei. Nu voiam să fac aceeași greșeală și a doua oară. Da, aveam de gând să răspund afecțiunii cu afecțiune, dar trebuia să stabilesc o limită, pentru că supraviețuirea ei era mult mai importantă.

        Din fericire, acest lucru nu avea să fie foarte dificil. Ysane provenea dintr-un mediu diferit. Mai mult chiar, nu se mai confruntase cu așa ceva, motiv pentru care era temătoare – curioasă, dar timidă. Era ceva nou pentru ea, ceva la care nu se așteptase și poate că nici nu sperase, ținând cont că se gândise să accepte propunerea prințului Kinav, chiar dacă era destul de clar că nu îl iubea. Nu exista nicio urmă de îndoială în mintea mea că avea ceva sentimente pentru el și că, la un moment dat, crezuse probabil că asta avea să fie de ajuns, dar trecuse peste faza respectivă.

        Nu îmi stătea în caracter să fiu atât de precaut, dar, de dragul ei, aveam să fac asta. Merita acest lucru, merita respectul meu și chiar mai mult de atât. Era o fată cum probabil nu aveam să mai găsesc vreodată. Era, din multe puncte de vedere, tot ceea ce îmi dorisem. Și nu voiam să pierd șansa pe care soarta mi-o oferise.