Ținutul Umbrelor

Capitolul XIII - Când luna îmi zâmbește

        M-am retras, strâmbând din nas. Am dus mâna la piept, încercând să-mi temperez respirația accelerată. Dedesubtul armurii aveam o mulțime de răni care mă usturau la fiecare mișcare. Mă durea tot corpul și abia mă mai țineam pe picioare. Dar trebuia să rezist. Viața mea și a prințesei depindea de asta.

        Până să-l înfrunt pe Duramel, nu am crezut că ar putea exista un om care să cunoască la perfecție fiecare tehnică de luptă, să acționeze în așa fel încât adversarul său să se rănească de unul singur. Așa ceva părea mai degrabă o chestie care să aparțină cinematografiei americane, nu un lucru real. Și totuși, Duramel era un astfel de luptător. Încă de la primele lovituri am priceput că nu aveam cum să-l înving. Să-l înving? Puteam să mă consider norocos dacă scăpam cu viață din situația respectivă. Individul trebuia să fie un robot, pentru că dădea cu mine de toți pereții de parcă eram o cârpă de șters praful.

        Iar ăsta nici măcar nu era cel mai rău lucru. Partea cu adevărat jenantă era că Duramel nu-și folosea întreaga putere. Sigur, folosea tehnica de luptă sarru, dar nu forța lucrurile, nu lovea ca să ucidă. Prefera să mă aducă în genunchi cu lovituri bine plasate sau să mă lase să mă rănesc de unul singur, redirecționându-mi atacurile. Și îi făcea plăcere acest lucru. Era, într-un fel, cât se poate de sadic. Nu semăna deloc cu acel tânăr amabil pe care îl văzusem în visul de la zeul Umtar. Ori vraja lui Zarandil îi schimbase grav comportamentul, ori individul își ascunsese bine de tot adevărata natura, păcălindu-i chiar și pe zei.

        Nu, hotărât lucru, dacă luptam cu el în continuare, urma să-mi găsesc sfârșitul. Apoi, după ce nebunul termina cu mine, avea să se ocupe de Ysane. Nu puteam să-i permit asta. Și-așa eram destul de îngrijorat că prințesa nu-și revenise încă în simțiri. Ori se lovise foarte rău la cap, ori Duramel folosise o vrajă asupra ei. Simțisem la un moment dat puterea magică a individului și îl văzusem privind către Ysane, dar nu se întâmplase nimic ieșit din comun, deci nu dădusem importanță ciudățeniei. Totuși, cum prințesa nu-și mai revenea, începusem să intru la bănuieli. Era posibil ca Duramel să o țină pe bară cu ajutorul unei vrăji.

        Desigur, până la urmă acesta era doar un alt motiv pentru care trebuia să scap cât mai repede de individ. Doar că nu avea să-mi fie ușor. Nu puteam să o iau pe Ysane în brațe și să fug. Bine, de fapt puteam, și chiar asta aveam de gând să fac, dar trebuia mai întâi să găsesc un ghid cu experiență care să mă conducă prin tuneluri, pentru că altfel nu rezolvam nimic. Partea bună e că știam exact de unde să fac rost de unul. Partea proastă... era foarte riscant.

        M-am întors către Lihel, făcându-i semn cu privirea, transmițându-i un ordin tăcut. Am privit apoi în sus. Una dintre insectele shiv se afla chiar deasupra mea, ceea ce era perfect. Am anulat transformarea instrumentului magic. Duramel s-a pus în gardă, cercetându-mă cu atenție. Am zâmbit mult prea evident, de parcă tocmai îi întindeam o capcană, apoi am aruncat instrumentul magic în sus, aproape de insecta shiv.

        Instrumentul Kanuk a lovit tavanul la dreapta insectei. Temându-se probabil pentru propria viață, insecta shiv a vrut să zboare în altă parte. Nu i-am dat voie. Folosind tehnica de luptă sarru, mi-am crescut puterea, reușind astfel să execut un salt foarte înalt. Am prins insecta shiv în căușul palmelor. Un șoc electric m-a făcut să mă încordez tot și să-mi pierd concentrarea. Am aterizat pe umărul stâng, o durere acută arătându-mi că încă eram în viață.

        — Te-ai sacrificat pentru o insectă? a pufnit Duramel nemulțumit, apropiindu-se de mine cu pași măsurați. Chiar ești naiv, străinule din altă lume.

        — Ți-am zis, insectele shiv sunt prietenele mele, i-am răspuns printre dinți, încercând să-mi controlez spasmele involuntare. Dacă îmi stă în putere, o să le ajut.