Ținutul Umbrelor

Capitolul VIII - Amintiri și speranțe

        — Trebuie să trecem pe dedesubt, am zis.

        Ysane a privit în față. După ce a cercetat câteva clipe peretele de piatră, s-a întors cu fața la mine.

        — Și Lihel? a întrebat nervoasă.

        — Nu există altă cale. Vorbește cu ea, spune-i că trebuie să ne scufundăm. O să ne ținem de buștean și o să lăsăm curentul să ne ducă înainte. Dacă avem noroc, tunelul o să se lărgească din nou.

        Dacă nu, sfârșitul nostru nu o să fie prea plăcut, am completat în gând.

        Înțelegând că nu aveam altă opțiune, prințesa a început să vorbească cu Lihel, să-i explice ce trebuia să facă. Când am ajuns foarte aproape de punctul în care trebuia să ne scufundăm, m-am dat jos de pe buștean. La fel a făcut și Ysane, apoi amândoi am ajutat-o pe Lihel, care a rămas lângă prințesă. Cele două au trecut pe partea dreaptă, iar eu am rămas pe partea stângă. Am tras de mai multe ori aer în piept, expirând zgomotos de fiecare dată, după care am tras adânc aer în piept și m-am scufundat. Ysane a făcut la fel. Lihel a urmat-o, dar nu am reușit să-mi dau seama dacă înțelesese instrucțiunile.

        Am forțat bușteanul sub apă, sperând să treacă pe dedesubtul obstacolului de piatră. Curentul puternic l-a împins mai departe, dar nu cu aceeași viteză, pentru că trunchiul de copac se încăpățâna să se împiedice de tot ce îi ieșea în cale. Din fericire, după numai un metru tavanul s-a ridicat puțin, permițându-i să înainteze liber.

        Ținându-mă de buștean cu o mână, în cealaltă am prins instrumentul magic și l-am ridicat până am atins peretele de piatră de deasupra. Voiam să aflu din timp dacă peștera se lărgea. Secundele au trecut agonizant de greu. Nu puteam să văd nimic, așa că nu aveam de unde să știu dacă Ysane și Lihel erau bine.

        După o vreme, instrumentul magic mi-a arătat că peretele de piatră se ridicase și puteam să scot capul la suprafață. Am făcut întocmai, apoi am căutat mâna prințesei și am ajutat-o să o ridice pe Lihel pe buștean. Ysane a tras aer în piept cu nesaț. Și-a folosit apoi mana pentru a crea o sferă de energie în palmă. Lumina m-a orbit, așa că am întors capul.

        — Titus, ai...

        Atât am auzit. M-am lovit cu capul de ceva și m-am dus la fund, apa bolborosind în urechile mele. Probabil că acolo mi-aș fi găsit sfârșitul dacă Ysane nu mi-ar fi prins mâna și nu m-ar fi tras înapoi la suprafață. Am avut nevoie de câteva clipe – și de o palmă din partea prințesei – ca să-mi revin. Nu cred că am înghițit apă, nu am avut timp să fac asta mulțumită prințesei, dar m-am trezit cu o durere de cap de zile mari. Când a chemat din nou sfera aceea de lumină, Ysane a început să mă privească insistent, lucru care mi-a accentuat îngrijorarea.

        — Ce? Mi-a rămas ceva pe față?

        — Fruntea ta...

        Am dus instantaneu mâna la frunte, așa cum se întâmplă în astfel de situații. În clipa următoare, am simțit o usturime atât de mare, că am început să urlu și să înjur. Nu îmi trebuia o oglindă ca să-mi dau seama că aveam un cucui de toată frumusețea și probabil câteva zgârieturi ca niște cratere.

        — La naiba, Ysane, de ce mi-ai zis?

        — Scuze.

        M-a lăsat să mă calmez, timp în care a studiat împrejurimile cu mare atenție. Peștera nu se lărgise prea mult, așa că era mai bine dacă pe moment rămâneam în apă. Plus că, după încă vreo câteva minute, am ajuns la un nou obstacol. Tavanul nu se lăsa la fel de jos, dar tot nu aveam cum să ținem capul la suprafață. Cel puțin trunchiul de copac putea să treacă fără probleme.