Ținutul Umbrelor

Capitolul XIX - Lumea de dincolo de Poartă

        La început, n-am știut ce să cred.

        Lumea arăta ca o pânză pe care pictorul mâzgălise la întâmplare cu pensula într-un acces de furie. Nu exista nicio logică în felul în care se încolăceau liniile de culoare, ca niște spaghete răsturnate aiurea într-o farfurie. Întreaga scenă era cât se poate de stranie.

        Privind în jurul meu, am observat sute, poate chiar mii de panglici semitransparente care se întindeau parcă la infinit. Unele erau fără pasageri, dar altele transportau bărbați și femei. De fapt, și eu mă aflam tot pe o astfel de panglică ce se mișca la fel ca o bandă rulantă, dându-mi senzația că eram un produs gata pentru a fi procesat. Gândul acesta m-a făcut să mă încordez și să strâmb din nas. Ideea în sine mi se părea oribilă.

        Am decis să-mi concentrez atenția către alt subiect. Aveam o mulțime de întrebări la care voiam un răspuns, așa că nu mi-a fost prea greu să mă desprind de ceea ce se afla în fața ochilor mei.

        Eram destul de sigur că murisem, dar nu aveam nicio idee de ce îmi aminteam tot ceea ce se întâmplase sau de ce nu pierdusem legătura cu tărâmul celor vii. Asta, desigur, presupunând că locul în care mă aflam avea încă tangențe cu Ulmas și nu era lumea în care Sethavus aduna sufletele celor răpuși. Misao nu-mi vorbise despre locul unde călătoreau sufletele după moarte, dar îmi imaginasem ceva cu totul diferit. Infinitul acela multicolor nu părea o răsplată pentru cei care au dus o viață cinstită, dar nici o pedeapsă pentru cei care s-au închinat forțelor întunecate. Arăta, mai degrabă, ca o graniță între cele două. Și poate că asta și era. Poate că mă aflam în locul unde sufletele întâmpinau judecata zeilor și erau apoi răsplătite pe măsura faptelor pe care le săvârșiseră în timpul vieții. Avea sens.

        Apoi s-a întâmplat ceva neașteptat, ceva care m-a făcut să mă îndoiesc de teoria mea. Celelalte panglici au început să cotească spre stânga sau spre drepta, ducându-și pasagerii în direcții diferite. Doar panglica mea s-a încăpățânat să țină calea dreaptă.

        Am pășit de la o margine la alta, atât cât îmi era permis să mă mișc, și am privit speriat cum încet, încet am rămas singur. Am încercat să fug înapoi, însă o putere invizibilă m-a împiedicat. Mi s-a părut pentru o clipă că îl zăresc pe Kinav, ceea ce nu ar fi fost deloc surprinzător, așa că am început să-l strig, dorind să-i atrag atenția. Dar vocea mea părea să se piardă în abisul de culoare. Sau poate că el nu avea voie să-mi răspundă. Din ce observasem, liniștea mă însoțise pe tot parcursul drumului. Mai mult chiar, o altă stranietate care abia în acel moment mi-a devenit clară, niciun alt suflet nu părea să aibă la fel de multă libertate ca mine. Păreau niște păpuși rămase fără baterii. Imaginea cu produsele aflate pe bandă rulantă mi-a revenit în minte, moment în care m-am zgribulit.

        Nu îmi stătea în putere să fac nimic mai mult decât făcusem deja, așa că am decis să mă potolesc și să aștept. Bun sau rău, un sfârșit tot trebuia să existe pentru povestea respectivă. Prin urmare, am lăsat panglica de lumină să mă conducă înainte, dar aș minți dacă aș spune că în acel moment nu mi-a fost puțin teamă de ceea ce avea să se întâmple. Nu fusesem tocmai un model bun de urmat, așa că nu mă așteptam să primesc vreo răsplată din partea zeilor. De fapt, poate că trebuia să mă consider norocos dacă mă țineau prin preajmă drept animal de companie.

        După o vreme, o formă ciudată a apărut în calea panglicii de lumină. Era ca o farfurie pe care se odihneau turnuri și turnulețe de diferite culori. Apropiindu-mă mai mult, mi-am dat seama că era vorba de o insulă plutitoare. Am descoperit păduri întinse și râuri șerpuitoare care coborau munți înalți. Am zărit animale uriașe de felul cum nu mai văzusem, dar și câteva vietăți pe care le mai întâlnisem. Și, atunci când panglica m-a lăsat la marginea insulei, mi-au ieșit în cale oameni, asemeni mie, dar cumva diferiți. Prezența lor era copleșitoare și îmi oferea o stare de neliniște. Nu erau oameni, nu... Erau zei!