Ținutul Umbrelor

Capitolul IX - Un dușman neobișnuit

        Dimineața următoare, Ysane m-a trezit atunci când a încercat să se strecoare de lângă mine. Observând acest lucru, mi-a cerut să mai dorm puțin. Nu am protestat, pentru că mă simțeam foarte obosit din cauza coșmarurilor.

        Am urmărit-o cu privirea o vreme, cât timp a stat în peșteră și s-a îngrijit de rana lui Lihel, apoi, după ce a dat crengile la o parte și a părăsit adăpostul, am adormit la loc. Și am avut parte de un somn liniștit, fără vise.

        M-am trezit din nou atunci când Ysane s-a întors de la vânătoare. Prințesa ținea într-o mână două animale puțin mai mari decât veverițele, iar cu cealaltă trăgea după ea o creangă uscată. Privind-o, mi-am dat seama că se găsea în toane bune și că părea odihnită. Cel mai probabil făcuse o baie în râu, pentru că părul ei arăta proaspăt, îngrijit.

        — Văd că ai fost ocupată, am zis după ce am dat pătura de pe mine și am început să o strâng. Eu am cam lenevit...

        — E în regulă. După tot ceea ce s-a întâmplat ieri, mă surprinde că încă mai poți să te miști.

        M-am ridicat în picioare. Mă simțeam bine, scăpasem definitiv de oboseală. Mai mult chiar, mă simțeam mai puternic decât oricând. Nu aveam febră musculară, nu aveam nimic, de parcă efortul depus în ziua precedentă nu mă afectase deloc.

        — Mă simt bine, dar – am făcut o scurtă pauză ca să trag aer în piept – put ca un sconcs.

        — Nu aveam de gând să zic nimic.

        Am ridicat din sprânceană. Ysane tocmai schițase un zâmbet? Ea tocmai încercase să facă o glumă? Nu, cu siguranță mi s-a părut. Nu avea cum să fie adevărat.

        Clătinând din cap, ca și când ideea în sine mi se părea o nebunie, m-am îndreptat către creanga pe care prințesa o lăsase la intrarea în peșteră.

        — O să-ți fac lemne pentru foc, apoi fug să mă spăl. Nu știu dacă râul ăla era sau nu lipsit de viață, dar acum sigur o să fie.

        Am folosit securea pentru a transforma creanga în lemne pentru foc, iar Ysane le-a așezat și le-a aprins. M-am îndreptat apoi spre râu. Cerul era în continuare acoperit de nori, așa că soarele nu ne onora cu prezența lui. Probabil că erau vreo douăzeci de grade, pentru că apa mi s-a părut destul de rece.

        Când am dat jos tunica, am descoperit că rănile mi se vindecaseră. La spate, am verificat cu mâna zona dintre coaste și am descoperit că rana dispăruse cu totul. Amestecul acela de ierburi făcuse minuni. Sigur, rănile mele nu fuseseră cine știe ce, dar faptul că se vindecaseră atât de repede îmi arăta că Ysane știa ce să facă în asemenea situații.

        După ce m-am scăldat, m-am întors la peșteră. Lihel înfuleca ceea ce mai rămăsese de la porcul pe care îl vânasem cu o seară înainte, iar eu și Ysane ne-am potolit foamea cu carnea celor două animale pe care prințesa le-a pus în frunze de massacia și le-a pregătit în jarul încins.

        Imediat după masă, Ysane s-a apropiat de Lihel și a început să folosească magia. M-am mutat și eu lângă ele.

        — Învață-mă și pe mine să fac asta.

        — Nu e atât de simplu pe cât pare, Titus. Vrăjile de vindecare consumă foarte multă mana, iar dacă nu știi ce faci, poți chiar să cauzezi mai mult rău decât bine.

        — Așa o fi, Ysane, dar trebuie să învăț, am insistat. Stai lângă mine și arată-mi ce să fac. Îi dau eu de cap.

        A fornăit nemulțumită, dar până la urmă a încuviințat.