Ținutul Umbrelor

Capitolul XVIII - Un om de onoare

        În noaptea aceea am avut un vis foarte ciudat. Un individ stătea în genunchi în fața mea, aproape mort, iar eu mă îndreptam spre el cu sabia ridicată. Chipul său îmi era ascuns, dar asta nu m-a oprit. Cu o singură lovitură i-am despărțit capul de trup.

        La ceva distanță de acel individ se afla Ysane. Prințesa plângea și încerca să scape din brațele lui Darin, care o imobilizase pentru propria ei protecție. Chiar dacă ar fi scăpat cumva, nu ar mai fi avut ce să facă pentru cel care zăcea fără viață la picioarele mele.

        Îmi învinsesem inamicul, dar mă simțeam oribil. Aș fi putut să mă opresc, aș fi putut să îi cruț viața, dar nu o făcusem. Într-un fel, îmi dorisem ca el să dispară, iar acest lucru mă speria, pentru că eu nu eram așa.

        Apoi am simțit o atingere pe umăr. M-am întors în loc cât am putut de repede, încercând să ascund faptul că am fost prins cu garda jos. Cel care îndrăznise să mă deranjeze într-un moment atât de dificil era Duramel. Un zâmbet plin de viclenie îi scotea în evidență caracterul meschin.

        — Te-ai descurcat excelent, a zis. Iar acum, răsplata ta.

        Ysane a apărut la dreapta mea. Părea pierdută, învinsă. Lacrimile îi șiroiau pe obraji. Am ridicat mâna ca să-i ating obrazul, dar și-a ferit privirea. Răceala cu care mă trata era ca o lovitură de pumnal. Dar, speram eu, cu timpul avea să mă ierte.

        Soarta, însă, avea alte planuri pentru mine. Am simțit o arsură în zona stomacului și un nod mi s-a urcat în gât. Când am întors privirea, am observat că nenorocitul de Duramel mă înjunghiase.

        — Fata o să trăiască, așa cum ne-am înțeles, a zâmbit el. De serviciile tale, însă, nu mai avem nevoie.

        M-am prăbușit la picioarele lui, icnind de durere. Duramel a luat-o pe Ysane și a plecat, lăsându-mă să înfrunt de unul singur agonia ultimelor clipe. Am încercat să urlu de furie, dar nu am reușit. Tot ce am putut să fac a fost să privesc ca un neputincios.

        Și m-am trezit.

        Am rămas câteva clipe nemișcat, încercând să-mi revin după coșmar. La început mi s-a părut ciudat că nu am visat despre Zarandil și soldații săi întunecați, apoi mi-am adus aminte că Arabelle dispăruse, așa că Ysane scăpase în sfârșit de coșmaruri. Cum prințesa se afla chiar lângă mine și dormea liniștită cu capul pe umărul meu, acest lucru trebuia să fie adevărat. Prin urmare, visul avea cumva legătură cu ceea ce urma să se întâmple. Se născuse cel mai probabil din teama care se ascundea în sufletul meu. Aveam să dau greș, de asta îmi era cel mai frică.

        Am clipit de mai multe ori, încercând să alung gândul respectiv. Trebuia să am mintea limpede pentru confruntarea care urma.

        Observând că m-am trezit, Darin, care stătea de veghe, mi-a făcut semn să-l însoțesc până la una dintre ferestrele care dădeau spre ruine. M-am ridicat cât de încet am putut, încercând să n-o trezesc pe Ysane; nu mi-a reușit.

        — Ce s-a întâmplat? a întrebat ea aproape în șoaptă.

        — Nu sunt sigur, am ridicat din umeri. Acum m-am trezit și eu. Darin vrea să-mi arate ceva.

        — Bine.

        S-a ridicat în picioare, s-a întins ca o felină, apoi m-a însoțit până la fereastră. Darin ne-a făcut semn să privim în depărtare, printre ruine. Rotocoale de fum se ridicau din loc în loc, iar unele străzi erau păzite de soldați întunecați. Câțiva grifoni survolau cerul ca la un spectacol aviatic.