Ținutul Umbrelor

Capitolul III - Prințesa îmi predă o lecție importantă

        Nu am dormit prea mult în noaptea respectivă. Pe deoparte mă temeam de sunetele care se auzeau din spatele meu, din pădure, pe de altă parte îmi era puțin frică de prințul Kinav și de ce mârșăvie ar putea să pună la cale. Dacă voia să scape de mine, era de ajuns să dea un ordin soldaților săi, iar dimineața următoare nu mi-ar mai fi găsit nimeni trupul.

        Am supraviețuit totuși. Iar atunci când Darin a sosit lângă mine ca să mă trezească, am observat că Lihel mi-a ținut companie toată noaptea, dormind cu botul pe labe la adăpostul unui copac alăturat. Făcuse acest lucru fie pentru că prințesa îi ceruse să stea cu ochii pe mine, fie pentru că abia aștepta să calc în străchini ca să aibă motiv să mă servească la masa de seară.

        — Trezește-te, micul dejun e gata.

        Auzind vocea lui Darin, mi-am șters ochii cu palmele, încercând să alung somnul și oboseala, apoi am ridicat privirea. Soarele, un astru portocaliu uriaș pe care îl observasem cu o zi în urmă, încă nu se dăduse jos din pat, una dintre cele trei luni ale acelei lumi sfidându-mă ca o pată albă în depărtare. Dacă regele cerului lenevea, eu de ce nu aveam voie să fac la fel?

        — Cum te simți? m-a întrebat Darin, zâmbind de parcă trezitul la ore matinale era sportul lui preferat.

        — Așa cum arăt, i-am răspuns morocănos.

        Bărbatul a pus mâinile în șold și a început să râdă.

        — Arăți de parcă nimfa de aseară s-a transformat peste noapte într-un kala.

        — Atunci de ce naiba mă întrebi?

        Kala, din câte mi-am dat seama, trebuia să fie un animal care semăna destul de bine cu un urs. Cuvântul în sine nu l-am înțeles, dar, imediat ce l-am auzit, mintea mea a căutat o explicație, iar imaginea ursului a urcat la suprafață, oferindu-mi informația de care aveam nevoie.

        Am dedus din asta că Agrianor îmi făcuse ceva cu o zi în urmă, permițând cumva creierului meu să înțeleagă – sau să traducă – limba pe care o vorbeau ei. În cazul cuvintelor care nu puteau fi traduse, ca denumirile animalelor sau plantelor sau cine mai știe câte altele, amintirile mele încercau să completeze golurile, acolo unde era posibil. Probabil că același lucru se întâmpla și cu noii mei prieteni, atunci când foloseam un cuvânt care în limba lor nu exista sau când vorbeam despre ceva ce nu mai auziseră.

        Bineînțeles, nu aveam de unde să știu dacă acesta era sau nu adevărul, dar explica destul de bine ceea ce mi se întâmpla. Plus că, mi-am zis eu, moșul acela țăcănit sigur se jucase cu mintea mea, altfel nu aș fi înțeles în veci limba lor ciudată.

        — Haide, ceilalți te așteaptă, a zis Darin și a făcut cale întoarsă. După ce te trezești de-a binelea și îți potolești foamea, o să vedem cât de bine te descurci în luptă.

        — Exact ceea ce mi-am dorit. Stai numai să-mi scriu testamentul, am bombănit. Ah, dar nu am decât hainele de pe mine, așa că nu aveți mare lucru de împărțit între voi.

        De fapt, ceea ce îmi dorisem era ca dimineața să nu mă prindă acolo, dar probabil că la ghișeul pentru dorințe era coadă, pentru că cererea mea nu a ajuns la destinație. Ori asta, ori birocrația lovise și departamentul zânelor.

        Imediat ce am început să-mi strâng lucrurile, Lihel a căscat ca o mâță leneșă, s-a ridicat în picioare, s-a scuturat și s-a pierdut în pădure, probabil simțind și ea împunsăturile foamei. Am fost puțin fericit când am văzut asta, pentru că o vreme nu trebuia să-mi mai fac griji că o să înceapă să-mi roadă piciorul sau cine știe ce altă grozăvie.