Ținutul Umbrelor

Capitolul XX - Arma zeilor

        Am ajuns la destinația noastră undeva pe la amiază. Sanctuarul unde se afla arma zeilor era situat pe o insulă mică în mijlocul unui lac. Un pod din lemn lega un mal de altul, oferind o cale de acces îndoielnică.

        Sanctuarul semăna cu unul dintre templele grecești din vechime, având numeroase coloane de marmură amplasate la intrare ca niște străjeri antici. Acoperișul avea o coamă rotunjită, iar pereții își pierduseră strălucirea. Cu mult timp în urmă, probabil că strălucise într-un alb imaculat în timpul zilei.

        Undeva în depărtare, la o oră sau două de mers, se afla castelul lui Zarandil. Mare, întunecat, înfățișând o formă sinistră, se ridica spre cer precum o umbră care încerca să alunge lumina. Niciun om în toate mințile nu și-ar fi dorit să se apropie de acel loc. Pentru noi, reprezenta destinația finală, sfârșitul călătoriei.

        Pe malul lacului și în fața podului se aflau mud'ai și soldați întunecați. Fără îndoială, m-am gândit, Zarandil știa ce se întâmplase, așa că întărise paza în jurul sanctuarului. Chiar și după înfrângerea umilitoare pe care o suferise în acea dimineață, vrăjitorul tot nu ne dădea pace. Nici nu mă așteptasem să facă acest lucru, dar începuse să mă enerveze rău de tot.

        — Se pare că trebuie să spargem câteva capete ca să ajungem la armă, a zis Darin pregătindu-și securea. Cu atât mai rău pentru ei, a continuat el înverșunat, iar ceilalți au încuviințat.

        — Așteptați! am strigat. Acordați-mi un minut.

        S-au uitat cu toții la mine cerând explicații, dar i-am ignorat și m-am apropiat de unul singur de podul din lemn. Mud'aii au strâns rândurile, iar soldații întunecați s-au pregătit de luptă. Un cavaler care purta o armură neagră acoperită cu țepi sângerii a început să strige la mud'ai, îndemnându-i să conducă ofensiva.

        — Nu e nevoie să faceți asta, am zis oprindu-mă la mică distanță de mud'ai. Nu trebuie să ascultați de Zarandil. Lăsați-ne să trecem și nu veți păți nimic. Știți bine că îmi respect promisiunile.

        Printre mud'ai l-am identificat și pe fostul meu adversar care rămăsese fără un braț. Părea să fie un fel de lider printre ai lui, pentru că ceilalți nu au schițat nicio mișcare, așteptând ca el să ia o decizie.

        Văzând că ordinele sale nu erau ascultate, cavalerul îmbrăcat în armura cu țepi a răcnit la mud'aiul fără braț și l-a îmbrâncit înainte. Ceilalți mud'ai au început să se agite și să scoată sunete ciudate. Soldații întunecați s-au adunat în fața liderului lor, încercând o tactică de intimidare.

        — A sosit vremea să alegi, am zis către mud'aiul cu un singur braț. Amintește-ți ce ți-am spus despre oameni. Nu-i permite lui Zarandil să te controleze.

        Unul dintre soldații întunecați a considerat că mud'aii aveau nevoie de un imbold, așa că l-a împuns pe unul dintre ei cu sulița. Proastă mișcare. Auzind strigătele de agonie ale supusului său, mud'aiul fără braț a fost obligat să ia o decizie. Întorcându-se către soldații întunecați, l-a împuns pe unul dintre ei cu harponul, pornind astfel o revoltă. În câteva clipe, mud'aii și soldații întunecați încercau să se anihileze unii pe alții.

        Prietenii mei s-au apropiat, dorind să se alăture și ei luptei, dar i-am oprit.

        — Nu vă amestecați! E lupta lor și numai a lor. Ajutorul nostru ar fi considerat o insultă în acest moment.

        Era ciudat, dar ajunsesem să-i înțeleg pe mud'ai. Erau o rasă mândră și puneau mare preț pe onoare. Cruțând viața acelui mud'ai, creasem o datorie de sânge, una pe care ei o onorau chiar în acel moment.