Ținutul Umbrelor

Capitolul XI - Furia zeilor

        Explozia m-a aruncat în spate. Mi-am ferit privirea la timp, dar o vreme tot am văzut alb înaintea ochilor. Apoi, după ce mi-am revenit, am descoperit ceea ce mai rămăsese din soldatul care își dorise să-mi despartă capul de trup. Nu era o imagine prea frumoasă. Insectele shiv își folosiseră toată puterea ca să-l doboare. Iar ele... ele nu se mai vedeau nicăieri. Fuseseră distruse de acea explozie de putere magică. Și, mi-am dat seama, făcuseră asta ca să mă salveze.

        Gândul că au renunțat la viață ca eu să trăiesc m-a făcut să-mi pierd controlul.

        Am îndepărtat mâinile, sfoara amenințând să-mi intre în carne. Am simțit puterea magică în interiorul meu, dar și peste tot în jur. Am simțit energia ahrum zbătându-se în interiorul meu, alimentându-mi trupul cu forța de care aveam nevoie. Cu o ultimă sforțare, am rupt legăturile, și încă fără să-mi provoc vreo rană.

        Nu știam acest lucru atunci, dar sfoara respectivă era făcută să reziste chiar și în fața celor care foloseau sarru. În cele mai multe cazuri, tehnica de luptă dubla sau tripla puterea unui individ, deci imaginați-vă cât de rezistentă putea să fie. Totuși, eu am rupt-o fără probleme, și am reușit acest lucru pentru că am combinat tehnica de luptă sarru cu o explozie de putere magică.

        Nu am făcut asta în mod conștient. Nu, ceea ce a declanșat totul a fost sacrificiul insectelor shiv. Dacă Misao s-ar fi găsit în acel moment lângă mine, mi-ar fi tras o palmă după ceafă de aș fi văzut negru înaintea ochilor. Acționam fără să mă gândesc la consecințe, iar asta putea să mă omoare mai repede decât aveau să o facă reptilele alea dezgustătoare. Dar Misao nu se găsea alături de mine, așa că nu avea cine să-mi atragă atenția sau să mă oprească, să-mi spună că ceea ce făceam ar fi omorât un om obișnuit.

        — Kanuk!

        Instrumentul magic a zburat din mâinile lui Bree'shan și s-a întors la mine. Imediat, am sărit în picioare și am lovit din întoarcere, retezând de la jumătate trupurile celor doi soldați care căutau să mă împungă cu sulițele. Probabil că în momentul respectiv ar fi trebuit să-mi dau seama că ceva nu era în regulă cu mine, dar eram prea axat pe ceea ce îmi doream ca să realizez acest lucru.

        Soldații din jurul meu au pus mâna pe arme și au început să sâsâie amenințător. Pe unul l-am văzut dându-i târcoale lui Lihel. Acest lucru m-a enervat și mai tare. O voce mi-a șoptit în ureche „Expiră". Cumva, mi-am dat seama că era zeița Amabaste, care încerca să mă îndrume. Am pus piciorul drept în față și am urlat cât m-au ținut plămânii. Da, știu, de la a expira la a urla ca un tâmpit e cale lungă, dar nu am fost niciodată prea bun la urmat instrucțiuni.

        Puterea magică din jurul meu s-a transformat într-o rafală puternică. Rând pe rând, soldații s-au lipit de pereții cavernei, zdrobiți cu nepăsare de puterea pe care o emana urletul meu. I-am văzut scofâlcindu-se ca niște roșii stoarse de zeamă, dar nu m-am oprit până când nu am fost sigur că nu aveau să mai facă vreodată vreun rău.

        Trupurile neînsuflețite s-au prelins pe podea ca niște cârpe luate de pe sârmă de o adiere mai puternică. Folosisem foarte multă putere magică, dar încă mă simțeam puternic și pregătit de luptă. Probabil că și asta ar fi trebuit să-mi atragă atenția, dar, după cum am spus, nu luam în calcul consecințele acțiunilor mele, mă interesau doar rezultatele. Dacă era să ajung doar o grămăjoară de cenușă, atunci asta era, îmi acceptasem deja destinul.

        — O să te omor pentru asta, străinule din altă lume!

        Am întors capul. Bree'shan a scos de undeva una din armele alea cu panglici specifice vrăjitorilor. Verzitura avea de gând să folosească o vrajă puternică, dar chiar credea că aveam să-i permit asta?