Everything for you

I.Concediată

           Alerga prin ploaia deasă, încercând să ajungă la serviciul pe care aproape îl pierdea.
          Consumase toată apa caldă pentru a-și face un duș și știa că vă avea probleme când va ajunge acasă cu părinții ei.
           Era îmbrăcată simplu, cu unul dintre puținele ei tricouri și cu perechea ei preferată de blugi.
           Afișă un zâmbet cât se poate de adevărat și intrase în cafenea. În fața ei, unul dintre cei mai severi oameni pe care i-a cunoscut vreodată, o privea cu ură.
           Domnul Schmidt era de provincie germană, era micuț de înălțime, gras și chel. Îi cunoștea povestea și totuși, nu avea niciun pic de milă.
            -Domnișoară, îmi puteți da un motiv bun pentru a nu vă concedia? se răstește, uitându-se de jos la ea.
            Nu era prea înaltă, dar era perfectă pentru a intimida bărbații mici. Avea părul bălai, mereu prins în coadă și bine pieptănat. Cei câțiva pistrui pe care-i avea, îi ofereau feței o tentă copilăroasă, ceea ce ea nu dorea.
            Dimineața, în căsuța poștală găsise factura de la lumină care era mult prea mare pentru a și-o putea permite. 150$ era suma pe care o primea într-o lună de la florăria în care lucra după-amiaza.
            -Îmi cer iertate! Fratele meu....
            Încercă fata să spună dar acesta o opri:
             -Mereu fratele tau e de vină! Găsește o scuză mai bună pentru a mă păcăli!
               Lăsă capul în jos, privind podeaua bine spălată de către femeia de servici. El venea aici doar dimineața pentru a comenta greșelile angajaților săi.
           -Domnișoară, sunteți concediată!
             Lacrimile amare pe care le vărsa atrăgea atenția multor clienți. Știa că următorul lucru pe care avea să-l facă o va umili și mai tare, dar nu avea de ales, trebuia să lupte pentru fratele ei.
             -Promit că nu se va mai întâmpla! Mai oferiți-mi o singură șansă! îl rugase, scoțând de la el un pufăit plin de dezgust.
             -Fetițo, tu nu auzi? Ieși afară! zbiră, îmbrâncind-o.
             Strânse din dinți, reușind să se mențină pe picioarele ei. Respira din ce în ce mai rapid pentru a se putea calma.
           -Îmi vreau banii! spuse cu hotărâre, expresia bărbatului din fața ei schimbându-se în una confuză.
            -Ce bani? acum chiar toate persoanele erau atente la discuția lor aprinsă.
             -Este ultima zi din lună, până acum am muncit! zâmbi ștrengar, știind că aproape câștigase războiul.
               Se scotocise prin buzunare, scoțând o bancnotă mototolită de 50$. Lumea începea să protesteze și chiar să-i vorbească urât fostului ei șef. Nu se putea lăsa călcată in picioare chiar în așa mare hal, așa că îi aruncase în față hârtia, chiar dacă pentru ea, această sumă era enormă.
               Își făcu loc, ieșind pe ușile de sticle ale cafenelei. Știa că acum va trebui să-și caute un loc de muncă și probabil nu va găsi, dar îi rămase demnitatea.