ANEMONA ( vol 3 )

Tu mă iubești?

Anemona

Priveam apartamentul care arata așa cum l-am lăsat, îmi era dor de el, dor de amintirile lăsate aici în urma mea.
- Uite Maria este mult mai încântată ca tine că s-a întors acasă, îmi face semn spre fiica mea care zâmbea cu gurița până la urechi.
- Și eu mă bucur că mă aflu din nou aici, îmi era dor de tot, îi spun privind în continuare în jurul meu.
- Sunt sigur că Maria se va bucura dacă își va revedea camera, hai să o ducem, îmi prinde mâna și mă trage după el spre camera Mariei plină cu norișori.
Un chiuit de bucurie pe care Maria îl scoate atunci când intră mă face să zâmbesc, o așează în pătuț iar aceasta își pierde rapid interesul pentru noi, jucăriile ei îi atrag atenția și.
- Hai vino, îmi prinde din nou mâna și mă conduce în micuța bucătărie.
- Stai pe scaun cât pregătesc eu o cafea.
- Cafea? Nu mulțumesc, ne-a umflat Barbara cred că un ceai ar fi cel mai indicat, îi spun râzând.
- Da ai dreptate, se dezbracă de sacou în speranța de a se face mai comod .
- Lasă-mă pe mine, îl opresc, stai jos, îmi era imposibil să-l văd în fața mea și să nu-i sar în brațe.
- Cum dorești, se așează pe scaunul de pe care mă ridic eu.
Pregătesc rapid ceaiul pe care îl torn în două căni mari.
- Miere sau zahăr? îl întreb.
- Ai uitat că sunt alergic la miere? mă întreabă cu sprinceana ridicată.
- Da.... iartă-mă, ascund rapid borcănelul în dulap .
- Nu-i nimic, vom încerca să o luam de la capăt.
Îi așez cana de ceai în față și mă așez alături de el, gustând din ceaiul mult prea fierbinte.
- Ușor, este fierbinte...îmi spune grijuliu.
- Da, m-am grăbit...
- M-am gândit la noua ta ocupație Caramel.
- Totul s-a sfârșit...nu te mai gândi.
- De ce? Când s-a sfârșit? Când ai decis să te întorci?
- CÂND AI DECIS.
- Mă voi face că nu am auzit nimic, uite vreau să te ajut, să te sprijin.
- Cu ce?
- Poți preda cursurile și aici, sunt convins că sunt multe doamne și domnișoare care își doresc să învețe și de ce nu să continui să mergi la concursuri.
- Ha...ce glumeț.
- Ai dreptate dar nu glumesc acum, dețin un spatiu care poate fi folosit ca sală, îl putem amenaja și ce crezi? Este aproape de o creșă unde o putem lăsa pe Maria atunci când amândoi suntem ocupați și aproape de hotel.
- Tu vorbești serios? îl întreb emoționată.
- Ți-am spus că nu glumesc.
- Ar fi minunat, îți mulțumesc, chiar îți mulțumesc, mă ridic în picioare și îmi înfășor mâinile în jurul gâtului său.
Îl strâng cu putere și cu dor și îmi răspunde la fel, telefonul lui este cel care ne face să ne desprindem.
- Mama își dorește să mergem la cină, îmi spune după ce citește mesajul primit.
- Sigur, trebuie să merg să fac un duș, mă schimb și mergem.
După atâta timp intru în dormitor, îmi trec degetele deasupra patului , locul unde petrecusem atâtea clipe minunate alături de el.
Deschid ușile dulapului și îmi găsesc hainele așa cum le-am lăsat, îmi scot rapid o rochiță vaporoasă în bretele și intru în baie.
- Ești gata Caramel?  Pe Maria am îmbrăcat-o eu, mă întreabă imediat ce intru în camera Mariei unde îl găsesc împăturind câteva hăinuțe.
- O să fiu geloasă...în curând Maria te va prefera înaintea mea.
- Ei hai lasă nu dramatiza, Maria ne iubește pe amândoi, își trece brațul peste umerii mei și îmi sărută obrazul.
- Mergem?
Mult mai destins a fost drumul parcurs până la casa părinților săi, nu am vorbit în schimb volumul radioului a fost mărit, cântând în cor câteva refrenuri pe care le cunoșteam.
- Bine ați venit frumoșilor, ne face primirea Laura.
Maria își întinde mânuțele spre bunicii ei și începe să se comporte de parcă noi nu am mai fi existat.
Mâncarea a fost delicioasă, am golit farfuria fără să-mi pese că sunt prea multe calorii sau că mâine e posibil sa văd câteva sute de grame în plus când mă voi urca pe cântar.
- Mergem să pregătim cafeaua ? ma întreabă Laura zâmbind.
- Sigur, mă ridic zâmbind și o urmez, Maria ramând în custodia celor doi bărbați.
- Ce te doare iubito? Ce te frământă?
- Sunt atâtea de explicat Laura, atâtea de vorbit, atâtea hopuri de trecut...
- Anemona, acele lucruri de explicat prima dată să ți le explici ție, vorbele , vorbește-le inimii, iar hopurile sunt doar in mintea ta, tu trebuie sa le depășești.
- Nu vreau ca Emiliano să se murdărească de trecutul meu, la orice petrecere sau reuniune sau mă rog unde vom participa să primească vorbe, privirii și injurii din cauza mea.
- De ce te grăbești să tragi concluzii fără să ții cont și de el?
- A suferit destul de când ne cunoaștem și...și eu sunt confuză, îmi doresc să fiu cea pe care el o merită dar ...
- Fii femeie, păstrează-ți delicatețea, fii dură la nevoie
dar dulce în cuvinte, lasă-i pe restul să facă și să credea ce vor, tu fii întotdeauna o doamnă și nu în ultimul rând sufletul lui pereche.
Nu mă mai pot controla și mă reped asupra ei si o îmbrățișez cu putere, așa cum aș fi făcut cu mama, imi era dor de mama , de sfaturile ei, iar acum Dumnezeu îmi oferea acesta șansă, o mamă adoptivă.
- Iartă-mă Laura, că am reacționat așa, mă retrag ușor stânjenită.
- Scumpo nu-ți cere iertare, sunt aici , mereu voi fi aici, orice s-ar întâmpla , știu și observ relația ta șubredă între tine și fiul meu, dar vreau să-ți spun un lucru, orice s-ar întâmpla noi două vom rămâne cele mai bune prietene, bine?
- Mulțumesc Laura.
- Acum hai să ne întoarcem sunt sigură că cei doi își așteaptă nerăbdători cafeaua, îmi zâmbește și ridică tava pornind spre ușă.
Respir profund de câteva ori și îmi șterg ochii umeziți de lacrimi.
În marele salon îi găsim pe cei doi bărbați jucându-se cu Maria, ei se maimuțăreau iar ea bătea din pălmuțe fericită.
Îmi reiau locul lângă Emiliano care îmi zâmbește drăgăstos, îi răspund cu același zâmbet și intru și eu în jocul lor.
- Cred că a venit momentul să ne retragem, fac semn spre Maria care începuse să se frece la ochișori.
- Somnoroasă mică, o alintă Alejandro sărutându-i obrajii.
- Vă mai așteptăm mâine la micul dejun? întreabă Laura.
- Mamă îmi pare rău, dar cred că a venit momentul să îmi reiau obligațiile, nu am mai dat de ceva timp pe la hotel și cred că ar fi timpul.
- Mă bucur fiule că ai redevenit tu, acum după cum vezi ai pentru ce muncii, face semn Alejandro spre mine și Maria.
Mă simt prost și ușor stânjenită și nu știu de ce, de fapt da știu...el făcea totul pentru noi iar eu ....nu făceam nimic.
- Atunci veniți când credeți voi, dar nu lăsați să treacă mult timp, ne atenționează Laura.
În mașină am păstrat tăcerea, profitam de faptul că Maria adormise și mă întorceam spre ea că să-l privesc și pe el.
Mi-a respectat tăcerea și pentru asta îi mulțumeam.
- Cred că cel mai bine este să o luam pe Maria cu tot cu scaunul să nu se trezească.
- Da, cred că este cel mai bine.
Intrăm în apartament în liniște să nu o trezim pe cea mică și intrăm direct in dormitor, reușesc să o dezbrac de hăinuțe și să o îmbrac în pijamalutele ei și să o așez în pătuț.
- Merg să-i pregătesc biberonul, îi aud vocea în șoaptă în spatele meu și tresar.
Mă întorc spre el și îi privesc cu poftă trupul încă umed în jurul taliei având prins un prosop.
- Nu este nevoie, merg eu, îi spun și ies rapid din dormitor.
Fug de el deși nu-mi doresc, el nu merită astfel de comportament și totuși nu înțeleg ce se întâmplă cu mine.
Cu biberonul gata pregătit intru în dormitor unde îl găsesc pe el stând deasupra pătuțului.
- Începuse să se foiască, își pierduse suzeta.
- Probabil îi este și foame.
Îi așez între mânuțe biberonul și îl termină cât ai clipi.
- Este o mâncăcioasă, va crește repede.
- Da...aprob, iau biberonul gol.si dau să ies din nou din dormitor dar de această dată mă oprește.
Cu mișcări blânde îmi ia din mână biberonul și îl așează pe noptieră, îmi mângâie obrazul și îmi ridică bărbia, își apropie buzele de chipul meu și îmi sărută blând pleoapele, vârful nasului și obrajii.
- Mi-a fost atât de dor de tine...
- Emiliano eu...
- Sttt, nu spune nimic Caramel, lăsate dusă de val, de iubire , de dorință...
Cu două degete îmi descoperă umărul pe care îl miroase și își lipește buzele de el, pornind apoi spre gât, se oprește în dreptul venei care pulsa tot mai tare.
- Contele este însetat, al naibii de însetat...
- Emiliano, trebuie să vorbim...
- Nu acum Caramel...nu acum...mă privește cu ochii plini de dorința.
Văzând că nu-i răspund la săruturi din mângâieri, se îndepărtează de mine și mă privește serios.
- Spune-mi, te ascult, ce te roade?
- Eu am greșit mult față de tine, iar tu ai suferit destul de mult din cauza mea.
- Și te-am iertat Caramel, pentru că te iubesc.
- Știu, Emiliano cred că nu-s femeia potrivită pentru tine.
Cuvintele mele au un impact destul de puternic asupra lui pentru că arată de parcă și-a văzut moartea cu ochii.
Își strânge pumnii de furie și se abține să nu țipe, conștient de prezența Mariei în cameră.
Trece pe lângă mine, își ia pernă și iese fara a spune nimic din dormitor, aud ușa fostului dormitor a lui Miriam trântită.
Ma așez pe pat și o privesc pe Maria, îmi doresc să plâng dar nu pot și nu știu de ce.
Încă odată dau cu piciorul bărbatului dispus să-și de-a și viața pentru mine.
Aveam multe să ne spunem, sau cel puțin eu, multe lucruri de pus la punct, multe lucruri ...o învelesc pe Maria și pornesc spre el.
Mă opresc în fața ușii cu mâna pe clanță, trebuia să-mi cer iertare, deschid ușa ușor și îl găsesc stând la fereastră.
- Emiliano...îmi pare rău...
- Mereu îți pare...îmi răspunde indiferent.
- Mă bucur că ai păstrat apartamentul, încerc să caut un subiect.
- L-am păstrat pentru tine pentru că în orice colț te vedeam pe tine, se întoarce și mă privește.
-  Orice făceam eram cu gândul la   tine, în timp ce tu îți doreai să fii singură, fără tine nu am fost eu, dar ție ți-a păsat?
- Bineînțeles.
- Da... sigur, hahaha, tu nici măcar nu te-ai deranjat să-mi dai un scurt mesaj și să-mi spui că ești bine nu mai spun să-mi răspunzi la telefon.
- Știi care este diferența dintre noi?
Nu-i răspund și nu-mi doresc să aud nici răspunsul lui.
- Este că indiferența ta ne afectează pe amândoi.
- Gândești greșit, nu sunt indiferentă, nu poți face acuzații chiar atât de grave, ridic ușor tonul.
- Oricât de mult mă chinui să înțeleg nu pot, ți-am demonstrat că te iubesc în toate felurile, m-am lăsat purtat de inimă și nu de rațiune, părinții mei te acceptă ca pe fiica lor, ei pot înlocui lipsa părinților tăi, m-am îndrăgostit de Maria din prima clipă și am acceptat o ca fiica mea, și totuși tu refuzi totul, de ce ? Chiar nu contează nimic în fața ta? Nimic din toate astea?
- Emiliano eu...
- Toate refuzurile tale nu duc decât într-o singură direcție, la o singura explicație pe care eu refuz să o cred, refuz să o iau în calcul.
- Care?
- Că tu încă îl iubești pe fratele meu.
Mă dureau cuvintele pe care mi le-am spus si totuși chipul lui era inexpresiv iar gura mea era închisă incapabilă să-i ofere răspunsul pe care și-l doream să îl audă.
- Anemona tu m-ai iubit vreodată, măcar un pic?

********
Oare avem de-a face cu mică mincinoasă? Oare s-a prefăcut în tot acest timp că îl iubește?