ANEMONA ( vol 3 )

.....

Anemona

Conversațiile la telefon cu Laura se înmulțeau pe zi ce trece, acum o priveam ca pe o prietenă, nici de cum ca pe mama iubitului meu.
Încercasem și reușisem într-un final  să-mi elimin gândul și sentimentul de vinovăție și astfel îmi era mult mai ușor să vorbesc cu ea și să-i povestesc lucruri din copilăria mea.
Astăzi eram liberă, trebuie să merg alături de Miriam să ne cumpărăm rochiile pentru evenimentul din aceasta seară.
Bineînțeles că la plimbarea prin mall am luat-o și pe Maria, câteodată aveam impresia că este atrasă de cumpărături.
Ne plimbam de două ore, cutreierând magazin cu magazin dar fără nici un rezultat, acum căutam o rochie lipsită de paiete, sclipici și aplicații, în cazul lui Miriam cum era de așteptat, rochia pe care aceasta și-a cumpărat-o nu era foarte diferită de cele pe care le purta deobicei, scurte, decoltate și ușor vulgare.
- O să ne apuce seara cu tine Anemona, se trântește pe banca pe care ne-am retras să își poată bea Maria biberonul de lăptic.
- Cred că voi renunța la căutări și mă voi îmbrăca în costumul meu negru.
- Care ăla pe care îl porți aproape zilnic la birou?
- Care altul?
- Ești incredibilă, mallul ăsta are atâtea rochii și ție nu-ți place nimic,  cine a mai pomenit?
- Exagerezi ...încerc să nu-i dau prea multă importanță.
- Anemona? aud o voce cunoscută în spatele meu.
Mă întorc și o văd pe Laura însoțită de o altă femeie de aceași vârstă cu ea ținând în mână fiecare câte o sacoșă.
- Laura, ce mă bucur să te văd, mă ridic în picioare și o îmbrățișez cu drag.
- Ea este sora mea Miruna, mi-o prezintă cu bucurie.
- Încântată, îi întind mâna dar sunt trasă într-o îmbrățișare prietenoasă.
- Să nu-i spui că ea este Maria, mă întreabă entuziasmată Laura.
- Chiar ea .
- Doamne cât este de frumoasă.... privește-o Miruna, nu-i așa că este minunată.
Preocupată de biberonul pe care încă îl ținea între mânuțe, Maria nu le dă deloc importantă femeilor care începeau să se plimbe în jurul căruțului.
- Pot să o țin în brațe?
- Sigur...îi fac semn spre Maria.
- Îmi amintește de nepoțica mea Corina când era mică, mi-e dor să simt mirosul și căldură unui bebeluș, spune strângând-o în brațe pe fiica mea.
- Tot în căutare de rochii sunteți și voi? ne întreabă de această dată Miruna.
- Doar ea, face semn Miriam cu degetul spre mine, eu mi-am găsit-o.
- Nu ți-a plăcut nimic ? mă întreabă curioasă.
- Vreau ceva simplu, chiar simplu.
- Cred că te pot ajuta, Laura rămâi tu cu cea mică, pe Anemona o răpesc pentru 5 minute.
- 5 minute, întreb uimită, de două ore suntem în mallul asta și n-am găsit nimic.
- N-ai căutat unde trebuie, hai vino, mă apucă de mână și pornim spre magazinul binecunoscut de Miruna .
- Bună ziua, vă pot ajuta cu ceva? întreabă politicos angajata.
- Da...vrem o rochie simplă, lipsită de aplicații , dar superbă pentru Anemona.
- Cred că am exact ce căutați, ne răspunde zâmbitoare angajata și ne face semn să o urmăm.
Mda de câte ori auzisem fraza asta astăzi, nu-mi puneam mari speranțe nici acum, însă se pare că mă înșelasem amarnic.
Umerașul pe care aceasta îl scoate de pe sender este îmbrăcat de o rochie de culoarea perlei, cu mâneci lungi, un decolteu destul de decent la spate și lungă până în pământ, privirea îmi este atrasă de crăpătură adâncă dar decentă și de această dată pe piciorul drept.
- Doriți să o probați?
- Nu mai este nevoie, m-ați convins deja , o cumpăr.
Bucuroasă că mi-a fost de mare ajutor mă prinde de braț ieșim din magazin.
Nu mare mi-a fost mirarea să văd că fiica mea devenise o bună prietena cu Laura și nu-și dorea să vină din nou în brațele mele.
- Ei hai acum să nu fii invidioasă, îmi spune râzând Laura.
- Voi deveni în curând dacă micuța trădătoare nu dorește să-mi mai ofere măcar puțină atenție.
- Anemona noi mergem la salon , vrei să ne însoțești? mă întreabă Miruna.
- Regret dar nu pot, trebuie să o duc pe Maria la doamna Agripina, sunt sigură că Emiliano a ajuns deja acasă și mă așteaptă...
- Du-te la salon draga mea prietenă, o duc eu pe Maria la doamna Agripina iar Emiliano nu are decât să se spele singur de această dată, o aud pe Miriam.
- Nu știu ce să spun...
- Eu spun să-ți săruți fiica de rămas bun și să mergi cu noi la salon, se ridică Laura și îmi așează fiica în brațe.
- Ne vedem mâine bine prințesa mea? Îmi promiți că o vei asculta pe doamna Agripina și nu o vei necăji bine? Maria îmi zâmbește de parcă ar fi înțeles fiecare cuvânt pe care i l-am adresat, o așez în căruțul ei și îi fac din mână până când Miriam dispare din aria nea vizuală.
- Acum hai să ne facem frumoase, mă prind cele două femei de braț și pornim spre salonul de înfrumusețare care se afla la parterul mallului.
- Poți să stai liniștită, l-am anunțat pe Emiliano că ești cu noi, îmi face semn Laura spre telefonul ei.
- Mulțumesc.
În mod normal 3 ore pe care le-am petrecut pe scaun în fața oglinzii ar fi trebuit să fie obositoare dar avându-le pe cele două lângă mine, timpul a zburat iar eu m-am bucurat la maxim de prietenia lor.
Intru în camera cu sacoșa fericită și nerăbdătoare să-i arăt rochia pe care mi-am cumpărat-o, dar el era deja intrat în baie.
- Atunci să mă îmbrac, ca surpriza să fie mai mare.
Cu greu și mari eforturi reușesc într-un final să îmi îmbrac rochia fără să-mi deranjez părul.
Oglinda nu mințea, ea nu minte niciodată, iar acum îmi arată o femeie frumoasă și împlinită,
ochii îmi cad pe sacoul căzut pe jos de pe umeraș, mă apropii și îl ridic când din buzunar cade o cutiuță neagră care se rostogolește la picioarele mele.
Privind în jurul meu să nu care cumva să fiu văzută , desfac curioasă cutia moment în care încremenesc.
Aveam în față cel mai frumos inel pe care îl văzusem în viața mea, deși am fost la început ușor sceptică privind destinația bijuteriei, scrisul imprimat în interior mi-a confirmat că era pentru mine.
"Te vreau pentru totdeauna!"
Închid repede cutia pe care o pun la loc, în buzunarul sacoul, așezând sacoul pe umeraș.
Tremurând de emoție , mă apropii din nou de oglindă, urma să mă ceară în căsătorie, iar eu îi voi răspunde cu un mare "da".
Când ușa băii se deschide contele meu însetat nu de sânge ci de caramel , cum chiar el a declarat intră , moment în care simt că mă topesc.
Cămașa albă desfăcută și nebăgată în pantaloni, cu picioarele goale și părul încă umed, se apropia de mine ca un prădător.
- Te rog nu, mă feresc de el și fug în partea opusă a camerei.
- Doar puțin, își apropie două degete .
- Nimic, suntem în întârziere, mint și nu vreau să-mi stric părul și machiajul.
- Ești superbă, rochia este minunată, arăți divin, își plimbă ochii pe trupul meu .
- Dar cred că fără să fac stricăciuni majore, o să mă descurc, se apropie și îmi mângâie piciorul băgând mâna prin șlițul adânc.
- Diseară când ajungem acasă , recuperăm, îl sărut în fugă și profit de lipsa lui de atenție și fug din nou din fața lui.
- Caramel ...de ce îți place să mă vezi cum mă milogesc , vrei să mă așez în genunchi.
- Nu, bineînțeles că nu, Emiliano nu te mai comportă că un copil răsfățat, te rog.
- Bine atunci pregătește-te pentru că am de gând să te țin trează toată noaptea.
- Abia aștept, îi fac din ochi și îi trimit un pupic în aer.
Făceam un cuplu frumos împreună, ne potriveam fizic foarte mult și eram sigur că voi fi invidiata in această seară, nu doar că mă aflu la brațul lui ci pentru că voi deveni soția lui.
- Ai avut dreptate, chiar am întârziat, îmi face semn spre parcarea plină, găsind cu greu un loc liber de parcare.
- Ești cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o în viața mea, mă complimentează înainte de a intra pe ușile restaurantului.
- Ești un lingușitor, tot nu mă convingi, diseară când ajungem acasă, îi răspund prefacandu-na nepăsătoare.
Toți cei prezenți din încăpere mă priveau zâmbind ușor, mă cunoșteau, și eu îi cunoșteam la rândul meu.
Emiliano îmi cuprinde mâna hotărât și mă îndeamnă să înaintez.
- Încearcă să te liniștești, de ce vrei să le arăți că îți pasă? îmi șoptește la ureche intuind totul de parcă se afla în mintea mea.
- Mi-e teamă să nu afle părinții tăi și nu vreau să stric această seară...
- Tu ești cu mine, ești a mea și nimeni și nimic nu va schimba acest lucru mine, îmi cuprinde fața între mâinile sale puternice și îmi vorbește hotărât.
Găsim rapid masa familiei unde stăteau deja părinții lui alături de un alt cuplu.
- Bună seara, îi salut timid.
- Bună draga mea, ce frumoasă ești, Emiliano chiar ești un om norocos.
- Caramel, pe părinții mei îi cunoști deja tocmai de aceea vreau să-ți fac acum cunoștință cu sora mea Laura și cumnatul meu Arturo.
Ne întindem mâna politicos și nu am cum să nu-i admir și pe ei, Dumnezeule toți arătau atât de bine, sora lui era copia fidelă a lui Alejandro iar soțul ei un bărbat destul de arătos, într-un cuvânt, perechea perfectă.
- În sfârșit te cunosc și eu ăștia doi mi-au vorbit atât de mult despre tine, face semn spre mama ei și Emiliano.
- Sper că au fost vorbe doar de bine, glumesc.
- Fratele meu nu a ajuns? întreabă Emiliano tot privind spre ușă de la intrare.
- Abia am vorbit la telefonul cu el, nu se știe sigur dacă reușesc să ajungă până la sfârșit, nu știu ce defecțiune la mașină.
- Atunci nu are rost să prelungesc momentul nu?
Cu un pahar de șampanie în mână mă conduce în mijlocul sălii și își drege vocea, destul de repede reușește să capteze atenția invitaților.
- Această seara este specială pentru mine dar nu din vedere profesional ci pentru că ....se așează în genunchi și își scoate de la piept cutia neagră de catifea pe care o și deschide.
- Anemona Cruz accepți să fii soția mea?
Îmi întorc privirea spre bărbatul care intră mândru la brațul unei femei frumoase și se alătură familiei Sanchez, reușesc să le citesc de pe buzele cuvinte familiare.
Acela a fost momentul care am simțit cum îmi crapă pământul de sub picioare și mă prăbușesc fără să mă pot agăța de ceva.
Emiliano încă stătea în genunchi emoționat cu inelul întins așteptând nerăbdător un răspuns.
Îmi pun mâna la gură încercând să-mi înăbuș plânsul și caut disperată ieșirea.
Alerg cât mă țin picioarele ignorând privirile șocate a celor prezenți.
- Caramel stai, îl aud alergând după mine.
Mă opresc atunci când simt că nu mai am aer și cad în genunchi plângând cu lacrimi amare.
- Caramel, te rog, ce se întâmplă ? Ce ai pățit, te rog spune-mi, se aruncă în genunchi lângă mine.
- Am crezut că ... de ce nu accepți să fii soția mea?
- Pentru că fratele tău este tatăl Mariei.