ANEMONA ( vol 3 )

Pentru totdeauna

Anemona

Se spune că o femeie își organizează nunta încă de la vârsta de 3ani, eu recunosc nu am făcut acest lucru niciodată, și poate chiar dacă mi-aș fi creat rochia în minte nu arata asa...
Rochia mea purta numele iubirii veșnice, era rochia soacrei mele pe care a îmbrăcat-o și cumnata mea și pe care o va îmbrăca și fiica mea cu siguranță.
- Ești gata? mă întreabă Alejandro care mă aștepta nerăbdător să mă conducă spre biserică.
- Da...sunt pregătită să devin soția celui mai minunat bărbat de pe pământ.
- Iar eu sunt pregătit să te conduc în brațele fericirii.
Biserica unde urma să ne unim destinele era destul de aproape însă mie acest drum mi s-a părut cel mai lung pe care l-am parcurs vreodată.
- Vrei să mai rămânem puțin în mașină? Ai nevoie de puțină apă? îmi întinde Alejandro o sticlă.
- Nu...nu vreau nimic...mergem?
Îi prind brațul imediat ce cobor din mașină, încercând să-mi găsesc stabilitatea pe tocurile mult prea subțiri.
Când corul de copii încep să cânte acompaniați de orgă trag adânc aer în piept și prășesc hotărâtă printre bancutele albe așezate școlărește, aruncând priviri și zâmbete în stânga și în dreapta. Biserica era incredibil de frumos decorată, florile albe încadrau candelabrele, fâșii de saten alb atârnau din tavan iar pe jos pedalele albe pe care călcam.
În fața mea mă aștepta el, vizibil emoționat, înalt ca bradul, frumos ca un zeu și îndrăgostit ca un adolescent. Îți ținea mâinile împreunate la spate probabil să și le frământe fără ca cineva să-l vadă.
- Fiule să ai grijă de comoara pe care tu singur ai descoperit-o, îi spune Alejandro după ce ne împreunează mâinile.
Nu-i răspunde probabil din cauza nodului din gât, cu ochii umezi îmi sărută buzele ușor și ne întoarcem spre preotul care ne privea fericit.
Ne rostim jurămintele înconjurați de zâmbetele celor ce se bucură pentru fericirea noastră până la lacrimi, mi-aș fi dorit să-mi văd părinții fericiți, așezați pe băncuța din față, mama emoționată strângând în mână o batistă cu capul strijinit pe umărul tatălui meu.
Emiliano radiază de fericire și emoționat așa cum nu l-am văzut niciodată îmi strânge mâna cu blândețe.
Verighetele ne sunt înmânate de preot pe care le stropește cu apă sfințită.
- Anemona te iau de soție și îți jur că ne vom iubi mereu, îmi jura în timp ce îmi împinge verigheta pe deget alături de minunatul inel.
- Emiliano, te iau de soț...
Câteva șoșotelile îmi distrag atenția și îmi întorc capul spre ieșire. Mână îmi înțepenește și verigheta îmi alunecă printre degete și cade pe marmura albă.
Jorge și soția sa tocmai intrau în biserică.
Mă lovesc de privirea ei deloc prietenoasă, în schimb pe chipul lui se citea cu ușurință acceptarea înfrângerii.
Cu mișcări calculate și deloc surprins Emiliano, își ridică de jos verigheta și mi-o așează din nou în palmă.
- Tu este în regulă Caramel, ai încredere în mine, încearcă să mă liniștească.
- Emiliano te iau de soț și jur că te voi iubi până la moarte, încerc să ignor prezența celor doi.
- Vă declar căsătoriți! rostește preotul hotărât.
Ne unim buzele într-un sărut , primul sărut în calitate de soț și soție.
Ieșim din biserică îngropați în aplauze și orez, ajungem destul de repede din nou la reședința familiei Sanchez, unde vom avea parte de cea mai frumoasă petrecere, din spusele cumnatei mele Laura.
Când în sfârșit am terminat de primit felicitările, eu m-am retras într-un colț alături de Miriam care se minuna de orice lucru iar Emiliano a ales să danseze cu fiica noastră, pe ringul viselor devenit realitate așa cum chiar el l-a numit.
- Destul de obosită și plictisită de atâta agitație nu-i așa? se apropie soacra mea de mine radiind de fericire.
- Da, cred că voi merge să o adorm.
- Nici să nu te gândești, tu stai și te distrează, ai destule bone, după cum bine știi.
- Știu și va mulțumesc, dar vreau să mă duc eu sa o așez în pătuțul ei.
- Bine, cum vrei asta doar dacă reușești să o iei din brațele tatălui ei, îmi face semn spre cei doi.
Maria mea își așezase capul pe umărul lui Emiliano care o legăna în ritmul muzicii.
- A adormit? mă întreabă în șoaptă când mă apropii de ei.
- Da, este obosită, mă duc să o așez în pătuțul ei, întind mâinile spre ea.
- Nu, stai cu invitații , mă duc eu, știi bine cât de mult îi place să doarmă alături de mine.
- Mda știu, mă prefac geloasă.
- Pe ea o adorm seara caramel, pe tine te țin trează toată noaptea.
Nu mă mai rușinez așa cum o făceam deobicei, acum era soțul meu, bărbatul care știa exact tratamentul de care trupul meu avea nevoie atunci când mă aflam în apropierea lui.
- Emiliano poți veni puțin? Vreau sa te prezint cuiva, se apropie Alejandro de noi ținând în mână o cupa de șampanie.
- Tată nu acum ....
- Ba da, o iau eu pe Maria și o duc în pătuțul ei, mă întorc îndată și eu.
Deloc încântat, acceptă să-mi așeze fiica în brațe și pleacă cu tatăl său, intru în casă încercând să pășesc ușor, tocurile mele pe pardoseala goala scoteau un sunet deloc liniștitor.
Cu zâmbetul pe buze ca și cum mi-ar mulțumi că am adus-o într-un loc liniștit, Maria adoarme din nou.
Ies din dormitor în cea mai mare liniște, și intru în salon moment în care în fața mea apare Jorge.
Se apropie de mine cu pași hotărâți deși eu încremenisem și îmi era imposibil să-mi mișc corpul.
- Pisic... iartă-mă, Anemona.
- Jorge...
- Arăți divin.
- Eu...trebuie să plec ...mă uit în jurul meu cu teamă, însă eram singuri.
- Nu pleca, așteaptă, te rog ...de dragul vremurilor bune, mă oprește atunci când trec pe lângă el.
Mă întorc spre el furioasă, gata oricând să-i sar la gât.
- Vremuri bune? Despre care vremuri vorbești? Despre alea în care m-ai mințit?
- Iartă-mă Anemona.
- Este târziu să-ți ceri iertare, foarte târziu...acum plec nu vreau să mă vadă nimeni în compania ta, nu vreau să se interpreteze.
- Nu pleca, nu se va interpreta nimic pentru că toți știu că noi suntem aici și urmează să vorbim.
- Toți? Care toți? îl întreb șocată.
- I-am cerut acordul fratelui meu să vorbesc cu tine .
- Emiliano știe că sunt cu tine aici?
- Aham chiar și soția și părinții mei, îmi răspunde relaxat, și îmi face semn spre fereastră.
Mă apropii de fereastră și într-adevăr toți știau că suntem înăuntru , îmi fac relaxați din mână și îmi zâmbesc.
- Despre ce vrei să vorbim? prind curaj .
- Vreau să mă ierți.
- Nu voi putea niciodată să fac asta, niciodată.
- Știu, dar timpul ne va ajuta să trecem peste, având în vedere că acum suntem....
- Emiliano ...mă arunc în brațele lui când intră pe ușă și îmi ascund fața în pieptul său.
- Caramel, liniștește-te, tremuri.
- Frățioare, încă odată casă de piatră, mă bucur pentru tine pentru că ai avut curajul care mie mi-a lipsit, strângi la piept, femeia care merită tot ce este mai bun pe lumea asta.
- Știu mi-aș da în orice moment viața pentru ea și pentru Maria.
- În ceea ce o privește pe Maria...începe să vorbească apoi oftează, am știut din totdeauna că este fiica mea, este rezultatul unei povesti frumoase dar cu un final trist.
- Nu-mi pasă de regretele tale, nu-mi pasă de bunele intenții, nu-mi pasă de nimic din ceea ce-mi spui, știi de ce? îl privesc furioasă.
- Da , știu, știu Anemona știu că sunt un mizerabil și merit toate resentimentele tale, toată repulsia.
- Nimeni și nimic nu va schimba acest lucru...nu te pot ierta Jorge, nu pot.
- Orice decizie veți lua în legătură cu Maria o voi respecta, dacă voi vreți să-i spuneți adevărul vă rog să o faceți, dacă nu ...voi înțelege și voi respecta acest lucru.
- Jorge momentan pentru tine fiica mea este nepoata ta, și așa va rămâne pe vecie , cel puțin din punct de vedere legal, frățioare cel puțin pentru moment ar fi bine să menținem distanța, pentru liniștea soției mele.
Când Emiliano a pronunțat " soției mele" , am simțit cum i s-a umplut pieptul de mândrie, a pronunțat cu atâta dragoste cum nu a făcut-o niciodată.
- Da, eu voi pleca acum...cred că ne vom vedea de Crăciun așa cum o facem în fiecare an, dar dacă voi considerați că nu...
- Relația ta cu familia ta nu se va schimba cu nimic, rămâne impresionat de vorbele mele.
- Mulțumesc.
Întinde mâna spre mine și observ un ușor tremur.
- Bine ai venit în familia noastră, cumnată.
Deși ezit să-l privesc și mă retrag tot mai mult în brațele soțului meu, relaxarea lui mă determină să întind și eu mâna.
Deși îmi era teamă de o posibilă atingere între mine și el, nu simt nimic atunci când mâinile noastre se ating.
- Vă doresc o viață lungă, fericită și mulți copii.
Îmi eliberează mâna și ne zâmbește la amândoi, se îndepărtează de noi însă când să iasă pe ușa deschisă se întoarce ușor.
- Înainte de a pleca o pot vedea? mă întreabă cu teamă, deja convins că îl voi refuză.
Ca și cum aș căuta un răspuns mă uit la Emiliano care îmi zâmbește.
- Da...o poți vedea.
Imediat chipul lui se luminează datorită zâmbetul lui perfect pe care îl știam atât de bine și pe care îl adoram în trecut .
- Mulțumesc.
Rămânem îmbrățișați mult timp chiar și după plecarea lui, orice problemă alături de el mi se părea o joacă, el era bărbatul pentru care și eu eram dispusă să fac orice.
- Va fi bine Caramel...vei vedea că totul va fi bine.
- Am încredere în tine , mereu voi avea, te iubesc atât de mult.
- Am o surpriză pentru tine.
- Pentru mine? îl întreb în timp ce degetele mele se joacă cu nasturii cămășii lui.
- De fapt pentru amândoi.
- Aham...așa mai merge.
- Peste câteva ore vom pleca în luna de miere...dar fără Maria.
- Aham...sunt sigură că Laura și Alejandro sunt în culmea fericirii că vor rămâne doar ei doi să o îngrijească.
- Mă tem că fericirea lor nu va fi completă având în vedere că sora mea când a auzit că pentru o săptămână Maria va locui în casa asta, ea împreună cu Arturo și Corina au decis să se mute și ei, deci în jurul fiicei noastre se vor învârti destui.
- Sunt convinsă că nici nu ne va duce dorul...dar mă întreb unde vom merge o săptămână, o fac pe neștiutoarea.
- Hmmm, contele este însetat...foarte însetat, își lipește buzele de gâtul meu.
- Atunci hai să-i schimbăm un pic poveste înfricoșătorului Dracula.
- Ce propunere ai? mă întreabă fără să-și dezlipească buzele de gâtul meu.
- Mă voi transforma și eu în vampir, soția contelui Dracula.
Mă ridica în brațe și intuiesc ceea ce vrea să facă așa că încerc să mă opun, era lipsit de respect să ne închidem într-o cameră și să ne facem de cap, iar invitații să ne aștepte.
- Emiliano nu acum, te rog, lumea ne așteaptă, părinții tăi sunt acolo, te rog ... nu.
- Hmmmm, cu o condiție.
- Care?
- Dacă răspunzi la ghicitoare , ne întoarcem în grădină, dacă nu ...intrăm în cameră.
- Of, bine dacă nu am de ales.
- Știi de ce vampirii nu divorțează niciodată Caramel?
Aici chiar era o problema, nu aveam nici o idee despre posibilul răspuns, și începe să râdă atunci când citește pe chipul meu nedumerirea, dar merita să încerc .
- Nu știi.... " mă încurajează".
- Ba da, nu divorțează pentru că se iubesc, încerc să umplu la sentimente.
- Bună încercare...dar prost răspuns.
- Nu-i acesta răspunsul? mă prefac uimită.
- Nu.
- Mai am dreptul la o încercare?
- Nu.
- Atunci care este răspunsul? îmi încrucișez brațele și mă așez mai comodă în brațele lui.
- Pentru că ei își îngroapă mereu problemele, Caramel.
Intrăm în cameră deja aleasă trântind ușa puternic în urma noastră cu piciorul.
- Doamna Anemona Sanchez, îmi permiteți? face semn cu degetul spre rochia mea după ce mă așează blând pe pat.
- Ce frumos sună acum numele meu ...te iubesc și te voi iubi până când moartea ne va despărți.
- Caramel îți jur că nu-ți va dispărea niciodată zâmbetul de pe buze iar urechile tale vor auzi non-stop " Te iubesc".
Îmi întind brațe spre el și îl chem deasupra mea.
- Împreună pentru totdeauna.
- Pentru totdeauna Caramel.

****Sfârșit****

Acesta este sfârșitul și celui de al treilea volum. Am întârziat mult, știu că am lipsit dar anumite probleme de sănătate " m-au ținut ocupată".
Vă mulțumesc din nou ca de fiecare dată pentru atenția voastră, fetelor sunteți minunate!!!

În curând aș vrea...de fapt mi-aș dori să mă axez pe o altă poveste...m-am decis mai greu ce-i drept să fac și volumul 2 al poveștii " TE VREAU ÎNAPOI".
Voi anunța pe pagina mea atunci când voi posta primul capitol, vă pup și vă iubesc!!!