Bau! Ce fac fetele?! :3 (si baietii,da' nu cred ca sunt). Am adus capitol nou :3 In ultimul timp postez regulat (sau era...regulez postat? c: ) Cred ca o sa ajung sa pun asa de des ca o sa va omoare notificarile (pe cei cu telefoane). Va rog nu ma urati :3 Eu nu va urasc pe voi (prea tare) :*:* Si apropo,nu ma supar daca imi scrieti si voi din cand in cand ca mi se pare ca eu scriu destul :)) Oricum, na-va capitolu' :> (apropo,doar mie mi se pare ca fata aia ":>" arata ca o cioara? Sau ca o pizza fara crusta...nevermind)
Scarlett:
M-am trezit,era intuneric si ma durea capul ingrozitor. Simteam cum fiecare centimetru din corpul meu se dezintegreaza incet si imi venea sa urlu de durere. Dar Jeff ma tinea in brate,iar asta imi dadea un sentiment linistitor de caldura si protectie. El dormea,atat de calm si inocent cum numai Jeff poate sa o faca.
Am stat ceva timp sa ma gandesc la tot ce se intamplase. Singurul lucru clar pe care il mai stiu e ca...l-am vazut pe tata. Si el mi-a spus ca fratele meu a murit. Ca el l-a omorat. Si ca e vina mea. Totul e din vina mea. El si-a pierdut slujba. Au ramas fara bani. Fratele meu e mort. Si asta doar pentru ca am plecat eu de acasa...
Dar pana la urma...nu pot fi sigura de nimic. La fel cum pot sa jur ca mama nu a murit de cancer,dar nu vreau sa intru in detalii.
Cred ca ar trebui,macar pe moment, sa ma bucur ca sunt din nou langa Jeff.
M-am intors usor pe partea cealalta,privindu-l pentru cateva clipe lungi. Si serios acum,pentru un maniac sociopat care a trecut prin ghearele mortii cu o zi in urma,Jeff arata destul de sexy.
Of,Scarlett...numai tu ai putea sa te gandesti la asta cand familia ta e probabil moarta,iar tu esti invelita in bandaje ca o mumie.
L-am mai privit cateva secunde,apoi nu am mai rezistat tentatiei si l-am sarutat usor. Cand m-am retras,el a deschis incet ochii si a zambit. M-a strans mai tare,facandu-ma sa scancesc putin din cauza durerii.
-Ma bucur sa te vad in sfarsit in siguranta, a zis in soapta.
-Ma bucur sa te vad, am spus si eu incercand sa ii zambesc. El si-a plimbat usor degetul peste taietura de pe fata mea.
-Cum se face ca mereu ajungi sa fii ranita din cauza mea?
-E blestemul faptului ca nu am vrut sa mor naibii cand a trebuit sa mor.
-Si iti pare rau pentru asta?
-Nu regret nimic,Jeff.
Mi-a mangaiat usor obrazul si mi-a asezat capul pe piptul lui. O vreme a fost liniste.
-Si cum te simti? a intrebat.
-Am avut si zile mai bune. Si am avut si zile in care nu aratam ca o bucata de carne trecuta prin tocator...dar sunt ok.
-Nu arati asa de rau. Esti doar...putin zgariata pe ici pe colo.
-Asta crede-o tu,Jeff.
Din nou a fost liniste. Am stat ceva timp in pat. Jeff parea inca obosit. Din cand in cand mai adormea,cand se trezea mai vorbea cu mine. In continuare ma tinea grijuliu in brate si uneori ma mai mangaia pe cap. Ma simteam ca o pisicuta abandonata,luata din ploaia rece,stransa la pieptul cuiva,tinuta la caldura,dezmierdata cu dragoste si grija.
Eu stateam si ii ascultam bataile inimii. E un miracol ca inca suntem amandoi in viata. Eu trebuia sa fi murit demult. Jeff s-ar fi sinucis intamplator intre timp daca nu as fi aparut eu sa il tot bat la cap sa nu mai faca prostii. Si acum suntem amandoi aici,in siguranta.
