Mda,iar am intarziat putin. Dar dupa revelion am dormit aproape doua zile :)) In fine. Ce sa mai zic?... Luni incepe scoala *lacrima*. Cine e atat de lipsit de suflet sa puna sport la prima ora in orarul ala nenorocit?! Si fizica dupa...pfai. Oricum,sper ca voi sunteti mai incantati de porcaria asta decat mine,iar daca nu,ia uitati un capitol care nu o sa va ajute sa iesiti din depresie. E anost. Si relativ trist. Ca mine :< Hai,cititi-l pana nu incep sa plang:
Scarlett:
Au trecut patru zile petrecute in camera mea. Nu ma mai gandeam la Kyle. Era pierdut,iar eu nu aveam nimic de zis in privinta asta.
Totusi,timpul de gandire m-a facut sa inteleg anumite lucruri. In special faptul ca Sean avea dreptate. Sean e prost,dar are mereu dreptate.
Ma refer la faptul ca stiam ce urma sa se intample si mi-am asumat acest risc. Stiam de la inceput ca Jeff e un psihopat fara sanse de recuperare,dar oricat de mult credeam ca stiu,niciodata nu am inteles ce e in mintea lui.
Ideea e ca,de-a lungul timpului am devenit imuna la greselile lui. In mintea mea stiam ca ii omoara pe toti fara remuscari si ca,daca ar fi cazul,m-ar putea omori si pe mine. Si m-am impacat cu ideea. Pentru ca il iubeam. Si inca o fac. Dar situatia asta e complicata rau...
As vrea sa il vad acum. I-am mai auzit vocea cand trecea pe hol,de fiecare data simteam ca innebunesc,dar nu voiam sa ies din camera. Nu voiam sa il vad. Si totusi voiam. Adica...e asa de greu sa imi explic! Eu ar trebui sa sufar acum,sa il urac,dar de fapt simt doar ca trebuie neaparat sa ma asigur ca el se simte bine. Nu pot sa il cred ca nu a simtit nimic. E pur si simplu imposibil sa nu simta. E Jeff! Ori sufera,ori i-a placut la nebunie. Pentru el nu exista cale de mijloc.
Totusi,felul in care a plecat... Imi cam da de gandit. Chiar mi-e mila de el. Stiu ca m-ar omori acum. Jeff uraste sa fie compatimit. Prefera sa il dispretuiasca toata lumea decat sa fie considerat o persoana slaba si demna de mila. Dar pur si simplu cred ca imi pare mai rau pentru el decat pentru Kyle. A trecut prin mult prea multe...
M-am trantit pe spate in pat,gandindu-ma la tot felul de lucruri. Uram faptul ca nu puteam simti nici cel mai usor sentiment de ura fata de Jeff,dar ma obisnuisem cu ideea ca il iubesc si probabil il voi iubi in absolut orice situatie.
Cand am auzit pasi pe hol am incremenit o clipa. De fiecare data cand cineva trecea pe acolo, ma gandeam in primul rand la Jeff. Dar el arare ori iesea din camera. Sean mi-a spus ca s-a inchis in globul lui de ura si nu suporta sa auda si sa vada pe nimeni. Jack e singurul care are curajul sa il mai viziteze din cand in cand,dar mi s-a zis ca Jeff il ignora complet. E ca si cum nimeni nu ar mai exista in jurul lui.
Jeff vorbeste singur. De multe ori il aud tipand la...nimeni. Pur si simplu. Ceilalti zic ca ori are vedenii,ori a innebunit de tot...ori pur si simplu se cearta cu el insusi. Si eu fac asta in mintea mea,deci il inteleg. Nu il pot judeca de data asta.
Oricum,pe hol nu era Jeff. Si,fara sa stiu de ce,ma simteam dezamagita. Uneori ma bucur sa ii aud vocea,chiar daca nu inteleg ce zice. Mi-e dor de el.
Am stat asa o gramada de timp. Nu voiam sa mananc nimic,refuzam categoric orice incercare a lui Sean de a ma hrani,iar cand Sally sau Jack ma mai vizitau se lasa mereu cu scandal. James ma evita. Pare ca e singurul care intelege ce inseamna ca vreau sa stau singura.
Oricum,mai spre seara,pe cand stateam in liniste, am inceput sa ma joc involuntar cu firele argintii de la incheietura mainii. Evident,imediata reactie dupa ce am realizat ce fac a fost sa smulg bratara de la locul ei si sa o arunc intr-un colt...dar nu am stat mai mult de zece secunde privind-o si am fugit sa o ridic.
