Hei :) Mda...vechile obiceiuri nu se schimbă. Iar au trecut vreo trei săptămâni sau ceva în gen :3 Oricum,capitolul era scris de mult,dar mi-a fost ataaaaat de lene sa intru pe net si sa postez :)) (da,stiu,nu aveti cum sa ma intelegeti). Oricum,scuze ca ati asteptat. Capitol:
Scarlett:
M-am trezit cu o durere groaznica de cap. Eram intr-o camera alba,atat de alba incat,pe moment,credeam ca orbisem. Cand m-am uitat mai bine,langa mine stateau doua persoane. Nu le cunosteam. Erau un barbat inalt,tras la fata,cu o expresie obosita si un baiat de vreo opt ani,cu niste ochi verzi foarte luciosi.
Nu i-am bagat in seama. Ma straduiam sa imi amintesc cum de am ajuns acolo. Cand ma chinuiam sa imi amintesc,durerea de cap se intensifica. Nu imi venea in minte decat...o padure. Fugeam prin padure. Apoi am ajuns aici.
-Scarlett,mai stii cine sunt eu? m-a intrebat domnul de langa mine. Nu am putut sa ii raspund.
Scarlett...Scarlett...e numele meu? Suna asa de ciudat. De ce m-as numi asa?
M-am ridicat in sezut si mi-am asezat capul in palme. Cateva suvite roscate de par mi s-au asezat pe frunte. Scarlett...
L-am privit curioasa pe barbat.
-Cine esti?
A oftat prelung.
-Sunt tatal tau, a zis obosit. El e Kyle,fratele tau mai mic.
L-am examinat atenta. Nu imi aminteam mare lucru de el. Adica...parca il mai vazusem si inainte,dar era doar un sentiment,nimic mai mult.
-Unde este mama? am intrebat curioasa de faptul ca nu e intreaga familie alaturi de mine cand ma trezesc intr-un spital.
-Mama ta a murit,mi-a spus simplu.
Deci nu am o mama. Inteleg.
M-am asezat inapoi pe pat.
-De ce sunt aici? am intrebat incercand sa nu par prea dezinteresata de ei.
-Ai...avut un accident. Am venit sa te luam acasa. Doctorul a spus ca esti mai bine acum,dar amnezia s-ar putea sa fie permanenta.
Acum nu sunt eu prea sigura,dar cred ca un tata ar trebui sa fie ingrijorat. Zic si eu asa...
Amnezie... Ce e aia?
-Haide acasa, a zis intinzand spre mine una din mainile alea osoase,vinete si tremuratoare. I-am ignorat ajutorul,ridicandu-ma singura de pe pat si indreptandu-ma spre usa. Am fost condusa de cateva infirmiere si de asa-zisul tata si fratele meu.
Am urcat intr-o masina micuta si am mers in liniste vreo ora. Locuim chiar asa departe de spital?
Am parcat in fata unei case modeste cu niste ferestre foarte largi,dar cu un aspect darapanat. Pe interior era doar...foarte mare. Nu prea avea mobila,ceea ce o facea sa para goala si imensa.
Am urcat pe niste scari din lemn,iar la etaj am gasit doua camere. Pe una era agatata o placuta cu numele meu. Am deschis-o. Camera era...goala. Aveam un dulap micut,un pat si o fereastra care acoperea mare parte din perete.
M-am oprit in fata oglinzii. Asa arat eu?
Eram imbracata in hainele albe si largi de la spital si eram putin prea palida. Aratam ca o fantoma in toata regula. Si mai era si zgarietura aia mare de pe fata mea. Aia m-a surprins.
Cand m-am intors,tatal meu era in pragul usii.
-Ce am patit? am intrebat confuza.
-Un...accident de masina.
