Diavolul mi-a adus o floare (boyxboy)

X

~uneori și diavolul are inimă.~

~

Îl observ pe Nathaniel, astfel că mă apropii de el. Verifica orarul, deci nu era atent la situația din jurul său. Îi ciufulesc părul pe la spate, iar el tresare scurt. Se întoarce ușor iritat spre mine și când mă vede, își arcuiește o sprânceana confuz, examinându-mă din cap până în picioare. Sincer, si eu eram la fel de uimit de modul în care m-am îmbrăcat azi.

—Nu aș fi crezut vreodată că aș putea să te văd pe tine... îmbrăcat după codul vestimentar, murmură și clipește des, de parcă s-ar aștepta să fie doar un vis.

Dar nu, nu era doar un vis. Eram aici în carne și oase îmbrăcat în stupizenia aceasta de cămașa mai albă decât mi-aș fi imaginat vreodată și într-o pereche de pantaloni clasici. M-am surprins astăzi si pe mine, însă trebuia totuși să șterg orice urmă de presupunere ca eram diavol din partea bunilor mei profesori. Până la urmă, făcea parte din promisiune.

—Zici ca am picat din rai, nu? Zâmbesc larg, iar bărbatul își dă ochii peste cap, complet neinteresat de răspunsul meu.

Răspuns pentru care eu, personal, considerăm că merit ceva aplauze. Era inteligent. Sau poate doar eu nu eram modest. Hm, tind să consider prima variantă corectă.

—Nu. Ai aceiași aură negativă precum întotdeauna, îmi răspunde sec si își aruncă geanta pe umăr.

Îmi scot limba la el, fiind ușor nemulțumit de remarca sa. Voiam să fie și eu astăzi in rolul bunului samaritean, iar domnișorul acesta se credea in stare să comenteze ca aveam o aură rea. Totuși, daca stau sa mă gândesc, poate era ceva de bine, până la urmă eram diavol, nu?

~Nu pot sa cred ca fiul meu vorbește cu acest suflet pierdut! Nu am de gând să îl las sa vorbească cu el, poate chiar din cauza acestui păcătos va cădea și Nathaniel în păcat! Și așa este mai presupus la încălcarea cuvântului lui Dumnezeu, nu trebuie să îl las sa vorbească cu Killian.~

Întâmplător aud acest gând, iar când mă întorc cu spatele, îl observ pe profesorul de biologie. Mai exact, pe tatăl blondului meu secret. Mă examinează ușor sceptic cu privirea și îmi aruncă o privire urâtă. Cel puțin, o privire urâtă în limitele impuse de bunătate.

—Domnule profesor! Zâmbesc larg și îi atrag o expresie confuză pe față.

Nu spuse nimic, însă mă privește nemulțumit. Tușește fals, în semn ca îmi auzi cuvintele și își aranjează stânjenit cravata.

—Vreau sa îi transmiteți un mulțumesc soției dumneavoastră pentru ca m-a condus pe calea cea bună. Și desigur, un mulțumesc și fiului dumneavoastră. Probabil fără familia voastră, aș fi în continuare un suflet pierdut, însă mă bucur că m-am regăsit și voi încerca să nu mai fac nimic rău, chicotesc și îi arunc o privire furișă lui Nathaniel.

Deja brunetul nu mai era confuz, doar încerca să nu râdă zgomotos. Știa cât de penibil suna totul, mai ales din gura mea, însă faptul că fața profesorului se lumină într-un sens bun, presupun ca am jucat cum trebuie.

—Ce te-a convins sa îți schimbi părerea? Întreabă șocat și își strânge mapa mai aproape de corp, ușor curios.

Îmi trec degetele prin păr și încerc să afișez un zâmbet larg. Sincer să fiu, nu era un zâmbet de recunoștință, ci un zâmbet mai mult amuzat de faptul că crezuse atât de ușor.

—Am realizat ca ceea ce făceam nu era chiar potrivit pentru mine. Sper ca acum sunt pe calea bună, îl anunț ușor încordat, iar bărbatul expiră lung.