Diavolul mi-a adus o floare (boyxboy)

XXV

~a fi fericit că ești tu fericit sau a fi supărat pentru ca nu ești fericit cu mine?~

~

Nathaniel râse sec și își rezemă bărbia de genunchi, privindu-mă surprins. Își deschide gura sa spună ceva, însă nu îndrăzni prea multe. Oftează lung și începuse să se joace cu pătura gânditor.

—Glumești, nu? Pune întrebarea și își arcuiește o sprânceană.

Voia să se prefacă ca a luat-o drept o glumă, însă faptul că își mușca buza inferioară și privea in jos era un gest ce îi demonstra incertitudinea. Nu știu de ce avea impresia ca aș putea glumi cu asta, mai ales că tocmai ce mi-a spus ca îi este frică. Defapt, chiar mi-aș fi dorit să fi glumit.

—De ce aș face-o? Îi răspund cu o întrebare și îmi trec limba peste buze.

Privește in gol visător și oftează zgomotos, fără sa mă privească absolut deloc. Nu știu la ce fel de răspuns se aștepta, însă nu voiam sa îl mint. M-aș fi simțit și mai vinovat de cât mă simțeam acum. Însă el nu spunea nimic. Stătea și se contopea cu liniștea, în timp ce întunericul nopții ne înghițea și cuvintele nespuse. Și deși în situația dată nu era nici unul dintre noi vinovat, eu mă simțeam. Deoarece trebuia sa îi fi spus mai devreme, știam suficient de bine cât de „iubiți" suntem in rai, însă totuși am tăcut. Și nu știu dacă sa regret sau nu.

Iar acum am aflat ca lui defapt îi este frică de mine. Nu știu ce a auzit, însă după reacția sa, nu prea cred ca vorbe bune.

—Vrei sa plec? Sparg liniștea, privindu-l atent.

Deși era lumina aprinsă în cameră, mă simțeam de parcă pluteam într-o mare de întuneric. Deoarece cu fiecare secundă, mă simt tot mai apropiat de enigma blondului acesta, de parcă aș avea impresia ca aș vrea să am ocazia să îl cunosc toată viața. Însă, concomitent, mă simțeam de parcă cu fiecare pas înspre el, între noi se forma o prăpastie adâncă. El își construia singur un zid în jurul lui, ca și când i-ar fi frică să aflu părerea sa cu adevărat.

—Nu, vreau sa rămâi, te rog, îmi șoptește și se strecoară sub plapumă.

Îl privesc ușor confuz și expir lung. Nu mai aveam vagă de idee la ce mă mai puteam aștepta din partea sa. Voiam doar sa îl am în brațe, însă parca deja nici cu asta nu mă mai mulțumeam.

—Stinge lumina, te rog, mi-e somn, îmi spune și își mușcă buza.

Îi ciufulesc rapid parul și mă conform cuminte, apoi mă apropii de pat. Apuc marginile hanoracului si îl trag peste cap, lăsând răcoarea camerei sa îmi lovească pielea. Aș putea jura ca îi simt ochii urmărindu-mă, însă doar mă înșelasem.

—Mă urăști? Pun întrebarea în momentul în care mă strecor sub pătură.

Îi simt pielea fierbinte a spatelui lipită de abdomenul meu. Probabil faptul că eram eu mai rece sau doar pentru ca m-am lipit de el îl face să tresară.

—Nu aș putea sa te urăsc niciodată. Doar mă ajuți acum... pur și simplu sunt confuz, îmi explică și se întoarce spre mine.

Era prea întuneric ca sa îi pot observa fața, însă ochii îi ieșeau în evidență chiar și în obscuritatea camerei. Mă simțeam atât de fermecat de privirea sa, aș putea sta o viață și niciodată nu mă va plictisi reflexia mea în culoarea albastră a ochilor săi atât de inocenți.

—De ce ai fi confuz? Murmur întrebarea și îmi așez palma pe obrazul sau.

Își duce mâna peste a mea și deși nu îi puteam vedea fața, știam că roșise. Nici nu mai îndrăzni să mă privească. Doar își coboară ochii, lăsând căldura mâinilor noastre să se contopească.