Diavolul mi-a adus o floare (boyxboy)

XIX

~Și poate alături ne este mai bine?~

~

Nu știu cum, nu am nici cea mai mică idee cum, dar am găsit motanul la câțiva kilometri buni distanța față de blocul meu. Se instalase bine la o bunicuță și sincer eram pe cale să îl las acolo, însă probabil Nathaniel nu ar fi fost prea mulțumit că am renunțat atât de rapid la pisoi. Nici măcar nu am habar cum a ajuns acolo sau, cel puțin, cum dracu a ieșit din apartament singur. Nu este vina mea ca nu mă suportă, când îl luasem de la femeie, mi-a zgâriat mâinile rău. Sunt plin de zgârieturi din cauza unui monstru, pentru ca numai animal nu era ființa asta. Până și în iad este mai bine decât să ai un motan de ăsta.

În momentul de față stă și mănâncă fericit, după ce câteva minute bune mi-a zgâriat canapeaua. De data asta am fost atent și mi-am pus o alarmă de 2 ori pe zi ca sa îl hrănesc. Ce bătaie de cap, doamne! Nici nu merită. Eu l-aș lăsa să moară, sincer.

Era noapte deja afară. Nu prea îmi plăcea noaptea, deoarece oamenii dormeau în perioada asta, iar eu nu aveam nimic mai bun de făcut. Pentru ca ghici ce, eu nu am nevoie de somn atât de des precum un om. Să mă uit în pereți sau pe internet, plictisitor.

Îmi întind mușchii și casc odată, privind pe geam. Poate dacă aș ieși sa mă hrănesc nu ar fi atât de rău, aveam nevoie, până la urmă. Deși nu era un sentiment atât de puternic și as mai putea răbda câteva luni, deja nu mai contează. Măcar să ies dracu din casă, simt deja ca prind rădăcini.

~

Corpul fără suflet căzuse pe asfalt, iar o baltă de sânge începe sa își facă apariția, în timp ce simțeam că forțele îmi cresc, iar sentimentul de foame a dispărut fără urmă.

—Killian? Îmi aud numele pronunțat, iar când mă întorc pot sa îi observ în întuneric caracteristicile lui Nathaniel.

Formez un zâmbet vag și îmi trec degetele prin păr încordat. Desigur ca coarnele îmi apăruseră iar, probabil fiind doar un rezultat secundar în urma hrănirii. Nu prea îmi plăcea, sincer, trebuia sa fiu mai atent.

—Ce cauți aici? Pun întrebarea ușor derutat și mă apropii de el.

Înghite în sec și observă cadavrul, însă nu mai spuse nimic. Realiză rapid ca nu mai este nimic de făcut. Mă bucur că nu mai trebuie sa îmi pierd timpul explicându-i că ăsta îi era destinul.

—Primesc un semn când cineva este in pericol de moarte în apropierea mea. Bântuiam pe aici și am primit semnul, dar presupun ca deja este târziu și nu mai are rost sa îmi bat capul, oftă lung.

Privirea îi era coborâtă, iar pe fata sa puteai sa îi  citești gândurile. Nu era nervos, nici supărat, nu îi era nici măcar frică... era doar dezamăgit. Eu făcusem asta? Simțeam o stare de anxietate brusc.

—Am făcut ceva greșit? Pun întrebarea și îi dau o șuviță de păr de pe frunte la o parte.

Dă negativ din cap, mușcându-și buza inferioară agitat. Oftă lung și își trece limba peste buze.

—Nu ai făcut nimic greșit. Știu că diavolii trebuie sa se hrănească cu suflete, nu este ceva nou. Scuze dacă te-am deranjat, spune și se întoarce pe vârfuri.

Să mă deranjeze? El? Chiar te rog. Fac câțiva pași și mă apropii de el. Deci, deși a spus ca eu nu am făcut ceva greșit, înseamnă că are altceva în minte. Nu îmi plăcea să îl văd trist sau anxios, mă apuca si pe mine o stare ciudată.