Diavolul mi-a adus o floare (boyxboy)

XLI

~Poate nu se vede, dar și eu am sentimente.~
 

~

Rup hârtia haotic în bucăți și o arunc fără să mă gândesc de două ori în coșul de gunoi, simțind doar un sentiment puternic de dezamăgire. Nu știam dacă eram dezamăgit de propria persoană sau de Nathaniel, însă voiam doar să mă arunc în pat și să nu mai ies niciodată. Ironic, a spus ca nu va regreta, dar tot lui îi pare rău. Foarte mișto, nu, Nath? Decide, dracu, ce vrei odată. Dacă mă urăști atât de mult, spune-o în față și nu o lua cu presupusul ca nu am și eu sentimente.

~

Îmi trec degetele prin păr și ies din mașină. Spre ușurarea mea, și Alex este în parcare. Desigur, cu Maria, însă în momentul ăsta chiar nu îmi pasă, numai sa nu fiu singur. Cred ca voi înnebuni dacă voi mai petrece o singură clipă cu propria persoană. Aveam nevoie de companie ca să pot uita tot.

—Oh, Killian! M-ai rănit ieri, cum ai putut pleca? Se plânge bărbatul când mă observă, fără ca, cel puțin, să mă salute.

Îmi dau ochii peste cap și pufnesc amuzat, dând din umeri. Chiar nu se meritase sa mă întorc aici, măcar dacă aș fi stat mi-aș fi petrecut timpul cu băieții. Dar așa, am stat ieri singur și mai mult mi-am plâns de milă și de faptul că sunt un idiot și jumătate. Nu știu de ce am încercat să revin aici, deși știam suficient de bine că șansele mele sunt aproape egale cu 0.

—Veniți în clasă sau veți avea o continuare în mașină? Îmi arcuiesc o sprânceană, iar fata roșește rău de tot.

Alex râde amuzat și o apucă pe Maria de mână, făcându-mi semn cu bărbia să ne pornim. Zâmbesc sec și cu o țigară proaspătă între buze, merg spre liceu cu cei doi porumbei după mine. Măcar ei sa fie fericiți, deși eu mă simțeam ca a treia roată.

Le arunc o privire fugară celor doi care discutau despre naiba ce, însă după chicotelile și obrajii mult prea roșii a fetei, este categoric că nu era ceva prea sfânt. Nu era ca și când îmi păsa cu adevărat, însă mă simțeam foarte singur și lăsat pe lângă, deși nu intenționa nimeni sa o facă. Poate sunt eu prea pretențios, interesant.

Oftez lung și intru în școală, însă aproape tresar când o văd pe Rose alături de suplinitoarea de chimie vorbind despre nici dracu știe ce. Înghit în sec, sperând să fie doar o coincidență, însă deși o luăm logic, aia de chimie nu ar mai trebui să fie astăzi la școală, iar asta mă speria și mai tare. Mai bine ar fi să o fac pe invizibilul și să intru în clasă cat mai rapid cu putință.

Când mă observară, Monice sau cum dracu o chema pe profesoara de chimie, deoarece i-am uitat deja numele, se apropie de mine cu pași fugitivi, umplând tot holul de sunetul puternic al tocurilor. Avea o expresie iritată, aproape furioasă. Se pare ca planul meu de a fugi nu a funcționat. Rose plângea vag, apropiindu-se ușor de noi. Deja toată atenția era pe noi, minunat. Asta îmi mai trebuia, pur și simplu perfect.

—Oh, Killian, ești pur și simplu un nemernic. Nu pot sa cred ca eu chiar am avut încredere în tine și sincer, nu prea îmi pasă la fel de mult de ceea ce a fost între noi ci mai mult de faptul ca ai rănit-o pe Rose și de faptul că tu te consideri mare important încât să îți bați joc de două femei concomitent. Mi-am irosit timpul cu tine, îmi replică și îmi fute o palmă atât de puternic încât cel mai probabil mi-a rămas o urmă roșie.

Se aud tot mai multe șoapte pe hol, în timp ce lumea continua sa ne privească curioasă. Îmi cobor privirea și o observ pe Rose, privindu-mă cu ochii plânși. Bine, poate ea nu merita, însă nu e vina mea ca îmi aduce atât de mult aminte de Nathaniel... la naiba, prost mai sunt, de ce am crezut ca voi reuși să mă îndrăgostesc de ea, însă, în schimb, doar am rănit-o? Oricum am început cu stângul, deoarece am mințit-o, de ce am mai încercat?

—Este păcat... sa minți, mă privește scurt și își coboară privirea în podea, ștergându-și lacrimile cu podul palmei, suspinând mult prea dramatic pentru gustul meu, de parcă căuta atenție acum.

Oftez scurt și îmi dau ochii peste cap. Era doar o referință subită la faptul ca am mințit-o ca sunt înger, mai ales faptul ca îngerii nu pot minți. Cu toate privirile astea pe noi, îmi era cam greu sa îi spun direct, însă decât să o mint, că oricum nu prea a mers bine, prefer sa îi zic adevărul. Măcar scap direct de ea și nu mai este o bătaie de cap.

—Am confundat puțin lucrurile. Știi, nu îmi place atât de mult lumina. Întunericul este mai mișto, nu? Afișez un zâmbet vag pe buze și decid să închei conversația aici, fără să mai lungesc mult subiectul acesta fără sens.

După expresia feței ei, si-a dat seama. Cel puțin, asta cred, poate ea consideră altceva, nu știu, nu îmi pasă. Arunc chiștocul de țigară pe jos și îl strivesc cu piciorul. După întreaga scenă, absolut toți mă priveau. Unii confuzi, iar alții nervoși. Auzeam mai toate fetele cum mă jigneau, perfect. Devin vedeta peste noapte.

Ajung în clasă și mă prăbușesc pe locul meu. Alex mă prinde din urmă și mă privește îngrijorat. Își trece degetele prin par și evită să mă privească direct.

—Ce tocmai s-a întâmplat? Sunt complet paralel, întreabă încordat, iar eu expir lung.

Lovesc cu degetele în masă și îmi scot din ghiozdan cărțile care îmi trebuiau peste oră. Încerc să îi evit privirea, prefăcându-mă că fac altceva. Ce să se întâmple? Un om se crede prea important și consideră că ar fi perfect sa țipe la mine pentru o relație neserioasă din prima noapte, iar un înger a fost prea a ușor de mințit. Absolut nimic nu s-a întâmplat, pe lângă faptul că m-am culcat cu Nath, iar el acum a devenit practic invizibil pentru mine, fix opusul cu ideea faptului că eu chiar speram ca noaptea respectivă sa fie începutul relației.

—Nimic, ce sa fie? Întreb sarcastic, aproape strivind stiloul în mână.

Bărbatul se așeză calm lângă mine de parcă i-ar fi frică de mine. La naiba, pot sa spun ca mă simt oribil, însă nici de cum pentru ele, ci mai mult pentru că chiar că am venit pe pământ degeaba. Oftez zgomotos. Am pierdut prea mult timp fără rost și mai mult m-am rănit, decât să mă distrez, așa cum îmi imaginam eu când abia am venit aici.

—Uite, Killian, nu vreau sa consideri ca nu sunt de partea ta sau ceva aproximativ de genul acesta, însă mi-se pare cam urât din partea ta ca ai ținut totul secret. Până la urmă, parcă suntem prieteni, îmi reproșează ușor nervos.

Perfect, ce pot sa zic. Sa se supere toți pe mine, oricum nu cred ca mai rămân mult pe aici. Până la urmă, oamenii mor. Pe unii îi voi revedea în iad, însă va fi mai bine așa. Că tot veni vorba de lumea cealaltă... Vreau în iad, undeva unde pot fi eu însumi fără să supăr pe nimeni. Oamenii sunt atât de sensibili și complicați, m-am săturat să stau aici. Deja simt ca a fost o decizie proastă sa vin pe pământ de la început. Ce a fost în mintea mea?

Până la urmă, ce mă oprește pe mine aici? Nathaniel nici nu a mai venit la ore, probabil încearcă să mă evite, iar asta mă distruge mai mult decât este vizibil. Jumătate de școală sau chiar mai mult mă urăște pentru faza de mai devreme, iar Alex este pe margine de a se supăra și el. O duc pur și simplu minunat. Știam că atunci când voi veni nu mă vor suporta mulți, însă nici chiar așa.

—Ce pot sa zic, îmi pare rău, nu prea sunt bun la întreținut prietenii, îi răspund sec și îmi rezem capul in palmă privind in gol.

Clasa se umpluse rapid după sunet, însă cum m-am și așteptat, Nathaniel nu a venit. Deși având în vedere faptul că el mereu venea primul, era și evident ca nu va fi. Nu venea la școală din cauza mea? Însă mai erau și părinții lui, iar el s-a certat cu dânșii, deci șansele ca sa nu vină la școală din cauza lor tot sunt posibile. Auch, la naiba, sunt atât de praf.

—Nu m-am supărat, murmură Alex și își rezemă fața in palme, privind pe geam. Doar sunt puțin mâhnit că nu poți avea încredere în mine, atât de rău sunt? Întreabă retoric și lua o gura adâncă de aer.

Din păcate, Alex, nu tu ești aici personajul rău. Eu sunt. Însă nu pot repara asta, un diavol există ca sa îi rănească pe alții, iar asta îmi stătea în sânge.

—Bine, atunci îți voi spune. Cred ca vreau să mă mut înapoi în țara mea natală, îi răspund, fremătându-mi degetele încordat.