Diavolul mi-a adus o floare (boyxboy)

I

N/A: într-un fel povestea este volumul 2 la "Lucifer" – o carte scrisă foarte greșit gramatical de către mine acum 9 luni. Nu trebuie sa citiți cartea respectivă ca sa o înțelegeți pe asta, deoarece nici eu nu mai țin minte mare lucru din ea. Doar câteva fragmente șterse, oricum nu v-o recomand sa o citiți. E pur și simplu un mess total. Ca sa va faceți o oarecare idee, singura idee pe care eu ma bazez ca acesta este volumul 2, este pentru că e vorba in cartea aceasta despre fiul lui Lucifer (îngerul care a căzut si a format iadul). Atât, nimic mai mult=))  Sper sa va placă awa

~

~Un nou început într-o viață veche.~

~

—Și aproape 3 secole nu sunt suficiente pentru a mă trimite pe Pământ? Nu mai sunt un copil, pufnesc și îmi lipesc fruntea de masă.

Tata își dă ochii peste cap și își ciufulește părul cu degetele, privind în gol. Nu părea mulțumit de tema de conversație și parcă încerca să scape de mine. Era enervant, nu puteam evita câteva milenii conversația asta, până la urmă.

—Nu ești pregătit. Plus că faci mai mereu numai tâmpenii, nu vreau sa mă trezesc ca, absolut întâmplător, ai distrus un oraș, își arcuiește o sprânceana și mă examinează cu privirea.

Oftez zgomotos și murmur o negare incoerentă, deși probabil tata nu era atent la mine. Nu eram atât de aerian, eram în stare să am grijă de mine însumi și nu cred că aș putea distruge un oraș singur.

—Nu pot să cred, te comporți de parcă tu n-ai fost vreodată în locul lui. Eu am fost când eram și mai tânără decât el și nu am mai murit, aveam doar 150 de ani. Gândește-te că dacă nu veneam pe Pământ, nu ne mai întâlneam. Lasă-l să se distreze, dacă distruge un oraș cred că va realiza și singur după ca este pedepsit, spune mama și mă fulgeră cu privirea la ultima propoziție.

Pufnesc amuzant, sperând ca cel puțin mama sa îl convingă pe tata. Deși tata era cel care mă lăsa să fac mai multe aici, in privința temei de a mă duce pe Pământ, rolurile erau inversate. Nu știu de ce o ținea una și bună ca mai bine nu aș face asta, era culmea deja!

Bărbatul pufnește și lovește cu pixul in masă, trecându-și degetele prin păr. Mă privi scurt și oftă.

—Ai cel puțin o vagă de idee despre pământ? Despre oameni și despre cum trebuie sa te comporți cu ei? Sau, cel puțin, despre ce trebuie sa faci cu coarnele tale? Pune ultima întrebare și îmi face semn spre coarnele mele.

Îmi trec ușor degetele peste ele și pufnesc. Știam destul de bine, voiam doar să mă duc pe Pământ, ce era atât de dificil? Nu era ca și când l-ar fi deranjat.

—Da, am urmărit destul de des oamenii din Norí. Știu bine că timpul acolo trece mult mai rapid decât în iad sau faptul că oamenii sunt destul de naivi. Și știu că trebuie sa îmi ascund coarnele, dar de asemenea, știu că am un tată bun care mă va ajuta cu înfățișarea, adaug un zâmbet discret pe buze și îi privesc printre gene.

Mă privesc amândoi sceptici, iar tata înghite în sec. Își frământă degetele și oftă lung, ridicându-și privirea spre mine.

—Dacă faci o prostie sau descoperă cineva că ești diavol, vii imediat înapoi. Nu ne permitem să facem mare concert printre oameni, lasă-i să considere în continuare că suntem ființe mitice. Și dacă omori pe cineva, sa nu te vadă nimeni sau cel puțin scapă de martori. Nu te atașa de oameni, oricum ei mor repede, îmi spune aceste mici reguli și își plimba privirea prin cameră de parcă mai căuta ce sa îmi spună.