Diavolul mi-a adus o floare (boyxboy)

XXXI

~este tarziu, deja s-a întâmplat ce era mai oribil.~

~

Aproape terminam desenul și sincer sa fiu, rezultatul chiar semăna destul de tare cu Nathaniel. Nu mai ținusem creionul în mână de ceva timp deja, însă se pare ca nu mi-am pierdut din îndemânare. Sunt chiar mândru de mine. Însă în loc să îl fac brunet, l-am făcut blond. Deși îl văzusem doar pentru câteva minute cu culoarea sa naturală, nu mă las până nu îl mai văd odată, însă de data asta nu sa îl impun eu. Aș da orice sa poată fi el bucuros așa cum este el cu adevărat.

Cârlionțatul nu văzuse încă ce am desenat, deoarece era atent la ce făcea acolo, astfel că nu îmi atrăgea absolut deloc atenție. Totuși, sincer sa fiu, voiam atenția sa, deși realizam rapid ca era un vis prea măreț. Nu am vorbit absolut deloc pe durata proiectului, însă mi-aș fi dorit să fi vorbit. Mi-am imaginat ca acesta ar fi fost momentul ideal de a îmi cere scuze, însă nu cred ca eram in stare sa o fac fără context. Plus ca dacă mi-aș cere scuze dintr-odată, probabil nici nu m-ar lua in serios. La un moment dat chiar si-a pus și căștile în urechi, lăsându-mă chiar singur pe bune.

—În fine, ce oră este? Îi aud și eu glasul după câteva ore bune.

Îmi întorc privirea spre el și dau din umeri. Am pierdut si eu noțiunea timpului deja. Oricum mai aveam puțin și termina, din păcate. Fără șansa de a îi spune că îmi pare rău pentru ce i-am spus atunci. Aș vrea ca totul sa fie precum înainte... Decid totuși să verific ora, ușor cam demoralizat.

—Aproape 7, oh, chiar am stat prea mult, veni răspunsul meu și așez telefonul înapoi pe masă.

—Mda, prea ne-am întins. Hai sa strângem, îmi răspunse și se ridică.

Mă ridic și eu, adunând toate creioanele de pe masă concomitent. Clar, mi-am cerut și scuze... Le arunc haotic în pachetul lor, apoi mă întorc spre Nath, care din oarecare motiv se holba confuz la proiect. Speram, totuși ca confuzia sa fie dintr-un motiv bun. Pentru mine desenul părea bun, însă sunt și plin de sine, deci nu sunt sigur de părerea altor persoane.

Simt cum inima începe să îmi bată nebunește cu cât mai mult îl privesc. Aș vrea sa îl pot admira încontinuu. Soarele abia apunea și având în vedere că bărbatul stătea fix lângă geam, un strat auriu de lumină îi contura corpul. Îi dădea o înfățișare angelică, scoțându-i în evidență alura și înfățișarea poetică, de parcă ar fi fost scos dintr-un tablou. Mă simțeam fermecat de propria sa existența, de misterele sale și de zâmbetul sau. Nu știu de când arăta el atât de bine, însă îmi simțeam stomacul ghem și îmi auzeam bătăile propriei inimi, de parcă mai avea puțin și sărea din piept. Îi privesc părul des și cârlionțat, dar din păcate brunet. Deși arăta foarte bine indiferent de culoare, mă simțeam ușor dezamăgit de faptul că nu era natural, ca simțea nevoia sa se ascundă. Voiam să nu se mai simtă ca și când ar trebui să nu fie el însuși. Vreau ca el să fie așa cum este, sa nu aibă frica toxică ca nu este precum alții. Deoarece el era unic in modul său și îmi dădea impresia ca mă atrăgea și mai mult. As vrea sa îmi trec vârful nasului prin părul său, în timp ce îl strângem în brațe până mă intoxicam de parfumul său. Îi voiam atât de mult corpul fragil în brațele mele ca sa fiu sigur ca niciodată nu i-se va întâmpla ceva rău. Îmi cobor privirea spre ochii săi de obișnuita lor culoare de un albastru deschis. Și poate nu a fost niciodată vorba de culoarea lor, ci de ochi în sine, deoarece îmi plăceau mai mult când mă oglindeam eu în ei. Când le observam scânteia entuziasmată, simțeam că si eu deveneam mai fericit. Deoarece cât timp el era fericit, simțeam că și eu pot fi. Indiferent de motiv, deoarece chiar dacă iubita sa nu era persoana pe care o îndrăgesc cel mai mult, dacă dânsul putea fi fericit cu ea, atunci puteam și eu z. vrea, totuși, sa îi zăresc scânteia în timp ce îmi observ și propria mea reflexie in ei. Eram poate puțin cam egoist, însă atenția îmi coboară si spre obrajii lui. Obraji ai căror nuanță era de un roșu vag. Obraji ai căror nuanță roșiatică mă dădeau peste cap, iar inima mi-se strângea puternic. Aș vrea sa îi văd gropițele în momentul în care zâmbește. Apoi îi observ zâmbetul discret de pe buze și chiar o urmă vagă de gropițe. Totuși, sincer sa fiu, nu mă mulțumeam doar cu atât. Voiam să aibă un zâmbet larg pe buze alături de mine, voiam sa fie fericit și datorită mie, nu numai datorită altor persoane. Deoarece simțeam ca îl rănesc prea des, deși nu voiam niciodată sa o fac. Însă îmi era prea greu sa fac pe altcineva fericit, atunci când scopul meu era fix opusul. Și totuși, deși niciodată nu am crezut ca voi ajunge sa simt asta pentru altcineva, cumva, el era special. El era special din mai multe motive. Tot ce făcea era unic și perfect. Până și faptul că în momentul acesta voiam sa îl sărut, iar el sa nu mă refuze. Iar eu simt pentru prima data acest sentiment.