Sfârșitul jocului

Capitolul 1

             În câte secunde viața ți se poate întoarce cu susul în jos?

            M-am concentrat pe țesătură canapelei din sufragerie, bătând din picior alert fiind extrem de obosită după ziua mea liberă. Îndrăznisem să mă așez pe canapea pentru  fix o secundă, nu mai mult, când în casă se auzi un zgomot puternic urmat de un plâns gălăgios. Am urcat scările ca un fulger spre camera cu pricina. Avea patru ani, doar patru ani prea puțini pentru energia pe care o avea, alerga de colo colo ca un uragan luând totul după ea.

               Acum era așezată pe scaunul din biroul tatălui său, având părul în cinci direcții diferite și niște lacrimi mari care i se scurgeau rapid pe obrajii roșii. M-am sprijinit de tocul ușii când mi-am dat seama ca nu a pățit nimic.

—Kate? o întreb domol.

— Poza cu mine și tati, spune printre suspine, am spart-o.

                    Am strâns cioburile geamului din ramă care se făcuse bucățele sub influența micuței năzdrăvane. Își sprijini capul ccumâinile fiind singurele momentele când era liniștită pe ziua de azi.

—Ce-ai zice să mergem împreună jos și să mâncăm o înghețată?

— Asta m-ar face să mă simt mai bine, spune și ridică brusc capul, ștergându-și lacrimile cu mânecă bluzei sale roz și afișând un zâmbet ștrengăresc în colțul gurii.

                     În nici câteva secunde m-a îmbrățișat strâns încă suspinând. Își pune mâinile în jurul meu simțindu-se busc protejată. Îmbrățișările pe care ni le dădea aproape oricând îmi încălzeau sufletul la temperaturi despre care nimeni nu mai auzise până acum.

— Crezi că tati mă va ierta? întreabă.

— Sigur, îi răspund și o sărut pe creștet ca apoi să ne ducem spre bucătărie.

— Și dacă va rămâne supărat pe mine?

— Kate, tatăl tău nu va fi supărat pe tine, promit. Nu poate sta supărat pe tine.

— Știu asta, mami, dar nu vreau să fie trist din cauza mea.

— Iubito, nu ai făcut nimic foarte grav! Tatăl tău nici nu va observa și promit că vom înlocui rama.

                       Dacă Katrina avea un punct sensibil acela era Friedrich. Îl privea cu atât de multă admirație și asculta tot ceea ce spunea cu mult interes. Relația dintre ei mă fermeca într-un mod care mă făcea să zâmbesc larg. Era complet zăpăcit în jurul ei, iar ea îl urcase pe un piedestal. Tatăl său era regele său. Micuța făptură din fața mea cu niște ochi absolut albaștrii și un păr blond închis îl schimbase într-un mod frumos pe Friederich. Îl făcuse mult, mult mai protector, o ferea de camere încă de când se născuse pe cât de mult putea, îl făcuse până să ia ceaiul cu ea și păpușile sale. I-a pus coroniță și i-a prins părul cu agrafe roz. Au campat în sufragerie pentru că era vremea prea urâtă pentru a ieși afară. Și multe altele, Friederich Braun Heller, cel care era în spatele imperiului Braun nu avea nimic în comun cu Friederich în interiorul casei.

                          Ne mutasem, aveam o casă ceva mai mare acum, Friederich muncind pentru planuri seri întregi. Voia perfecțiune, voia un adevărat cămin pentru micuța noastră Kitty. Și reușise. Totul era prea serios in fosta noastră casă și cu toate astea am acceptat cu greu ideea că va trebui să ne mutăm, erau lucruri care mă legau puternic de locul ăla. Era un cartier liniștit, plin cu copii, iar asta era cea mai mare bucurie a Katrinei. Se plimba cu bicicleta sa roz tot cartierul alături de toții copiii de aici. 

                       Kitty stătea acum cuminte în canapea înfigându-și dinții într-o înghețată cu cocos. Cât va mânca înghețată puteam să am și eu un moment de respiro. Am deschis televizorul pentru câteva momente, soarele deja începea să apună și Friedrich mă anunțase încă de azi de dimineață că va ajunge foarte târziu, plecând în trombă.

         Accident teribil în centrul DC-ului. Una dintre victime este transportată în stare critică spre cel mai apropiat spital. Victima nu avea niciun act de identitate asupra sa, așa că până în acest moment nu se știe cu exactitate identitatea, dar se speculează că este vorba despre un om cunoscut.

              Am schimbat programul spre bucuria mea înnimerind unul cu desene animate. Săraca familie, trebuie să fie groaznic prin ceea ce aveau să treacă. Katrina se liniști puțin uitându-se la desene animate. Nu obișnuia să facă asta prea des, dar avea câteva desene pe care le urmărea cu interes.

                  Numele său se potrivea întocmai cu personalitatea sa. Era ca un uragan, nu avea stare nici o secundă și strica totul în jurul său. Dacă știam că asta ar fi putut să fie un factor care să  influențeze personalitatea sa atunci aș fi numit-o Angel, fără dar și poate. Nu puteam să dau vina pe nume pentru că moștenise foarte mult din personalitatea noastră.

                  Gândul mi s-a dus spre Friederich brusc. Dacă Katrina îl schimbase și era o altă persoană în preajma ei, nu puteam zice că își menținea comportamentul și față de mine. Era același încăpățânat, impulsiv și orgolios bărbat pe care-l cunoscusem cu vreo cinci-șase ani în urmă. Mă înnebunea de cap uneori, dar nu puteam să deschid gura căci atunci când aveam de gând s-o fac intra pe ușă cu un costum care-i venea perfect pe același corp neschimbat și înghițeam în sec. Mă citea ca pe o carte așa că-mi zâmbea frumos și-mi șoptea ceva la ureche. 

                 Într-un singur lucru n-am fost de acord cu el, copiii. La ceva timp după ce am născut-o pe Katrina, într-o seară, stând la masă l-am întrebat dacă i-ar plăcea să mai aibă copii. A evitat răspunsul și n-am mai insistat până când în aceeași seara fiind pregătiți să dormim mi-a răspuns. A zis ca nu, eu și Katrina îi suntem de ajuns pentru viața asta. N-a justificat și nici nu am pus întebări pentru că știam asta de mult timp. Știam de până să o avem pe Katrina, știam asta și când am rămas însărcinată și știam asta și acum. Era decizia lui și chiar dacă ne afecta pe amândoi, i-am respectat-o chiar dacă eu mă vedeam într-o famile numeroasă. Probabil își va mai schimba părerea pe viitor. Problema e că, uneori, nu totul iese cum vrem noi. 

               Aud un ciocănit puternic în ușă și mă ridic ducându-mă înspre acolo, făcându-i semn lui Katty să rămână pe canapea. Nici nu m-a băgat în seamă căci era amuzată de o scenă din desenele sale, iar râsul ei colora toată camera. Zâmbetul său mă făcu și pe mine să zâmbesc. Ființa asta semăna prea mult cu Friederich. Am deschis ușa și pentru câteva secunde am privit speriată. Doi polițiști stăteau în fața ușii noastre cu niște fețe dupăcare nu puteai citi nimic.

— Bună seara! Phoebee Braun Heller? întreabă unul dintre ei.

— Eu sunt, răspund. S-a întâmplat ceva?

— Soțul dumneavoastră a suferit un accident de mașină, vă recomand să veniți imediat spre spital, spune și îmi spune la ce spital a fost transportat.

             Știrea era despre el...