Sfârșitul jocului

Capitolul 31- Sfârșit

   Douăzeci și cinci de ani mai târziu

— Bunico? o aud pe micuța cu un păr bălai cum mă strigă. N-am înțeles nimic, spune bosumflată și se așeză pe canapea lângă mine. Și ai povestit atât de mult...

— Vei înțelege cu timpul, Alaia, replică încet cea mai mare nepoată a mea, Eveline. Este o povestea demnă de Oscar.

                                 Katrina și Ayan erau bucățele rupte din Friederich, îi semănau într-un totul, fiecare centimetru din corpul lor era moștenit în totalitate de la arătosul lor tată. Katrina rămăsese cu aceeași minte fulgerătoare și o sensibilitate aparte, în schimb Ayan era hotărât, puțin arogant, cu aceeași inteligență sclipitoare. Cumva Ayan îmi aducea aminte de Friederich pe care-l cunoscusem într-o firmă când eram prea tânără ca să-mi dau seama de multe lucruri care se întâmplau în jurul meu. 

                                  După ce l-am născut pe Ayan, șanșele mele de a avea copii erau nule. Mi-a părut extrem de rău pentru că aș fi vrut mult mai mulți, și mă durea să știu că nicio viață nu se va mai dezvolta in pântecele mele, că nu voi mai simți din nou fiecare lovitură și nu voi mai auzi bătăi de inimă. Friederich își dorea la fel de mult ca mine, se trezise cu amintirile sale și o altă mentalitate. Așa că am adoptat, un băiat, Erik, care avea deja zece ani când a început să facă parte din familie. Nu ne-am oprit aici și, cumva, am auzit de trei copii, tripleți fiind, nou-născuți care așteptau o familie iubitoare. N-am mai stat pe gânduri și nu după foarte mult timp, am simțit, din nou, bucuria de a primi în familie membrii noi. Două fete, Timeea și Anastasia și un băiat, Aleksei. Familia noastră de trei persoane se transformase în una de opt membrii. Iubeam copiii cu fiecare părticică din mine și spre bucuria mea Ayan și Katrina i-au văzut ca fiind frații lor din prima secundă. 

                                   Tripleții ajunseseră acum la adolescență și durea văzându-i crescând sub ochii mei constatând cât de repede trece timpul. Aveam acum și nepoții chiar dacă nu eram foarte bătrâni nici noi. Katrina avea o fetiță superbă, Ayan lua totul în râs, crezând că nu vrea să-și bată capul cu iubirea, dar eu îl vedeam cât îl distrage fiica lui Achim și a lui Faith. Mai era Erik, fiind cel mai mare dintre toți, avea deja doi copii, o fată superbă pe care o adoptatase, Eveline, avea paisprezece ani și o frumusețe răpitoare, și încă un băiat nou născut.

— Iubito? îmi soptește Friederich la ureche. Ce-ai zice să luăm cina în oraș în seara asta, după ce pleacă copiii?

— Nu știu ce să zic, Friederich.

— Nu trebuie să luăm cina, putem rămâne aici și să ne jucăm șah, spune și îmi arată un zâmbet inocent.

— Aici voiam să ajung, spun repede și-l privesc intens.

                                       Friederich se schimbase complet, radical. Nu știam de ce, dar se schimbase. Nu l-am iertat deloc ușor, dar a plătit pentru fiecare greșeală pe care o făcuse, pentru fiecare lacrimă vărsată.  Îl iubeam enorm și după atâți ani. Friederich era centrul universului, era bătaia de inimă, sufletul meu pereche și nu numai.

— De fapt, scumpo, nu este o poveste demnă de niciun premiu. Este viața mea, zgomotoasă, tristă pe alocuri, fericită în mare parte. Fiecare părticică din ceea ce mă reprezintă, este de fapt, cartea vieții mele povestită fix așa cum s-a întâmplat.