Sfârșitul jocului

Capitolul 23

                                     Kitty petrecuse tot timpul lângă noi, fără să ne piardă din vedere nici măcar câteva secunde. Așa că se despărți cu greu de noi când Josephine o luase pe ea și verișorii săi, ducându-i la nu știu ce aniversare urmând apoi să-i ducă într-un parc de distracții. Acceptase cu greu să se despartă de noi, dar când auzi de parc brusc îi apăru un zâmbet larg și o scipire în ochi. Ne-a întrebat de mii de ori dacă se poate duce, dacă vom mai fi aici când revine, dacă nu cumva ne supăram. Ăsta era un alt moment când înnebuneam văzând câte griji își poate face doar pentru că noi n-am fost în stare să ne rezolvăm problemele. 

                                  O îmbrăcasem într-o rochiță albastră cu mânecă lungă și îi împletisem părul creț în două codițe. Bucuroasă din cale afară de coafura sa, se urcă în mașina mătușii sale și plecă cu zâmbetul pe buze uitându-se după noi până când era imposibil să ne mai vadă. Soacră-mea și socrul meu nu eerau acasă, așa că din toată agitația din casă mai rămosese doar o liniște apăsătoare, eu și Friederich. Era cu laptopul în brațe lucrând, bineînțeles. Aveam chef să fac o plimbare lungă căci era timpul perfect. Așa că m-am îmbrăcat într-o pereche de blugi lejeri, un hanorac și am încălțat rapid o pereche de adidași. 

— Unde te duci? îl aud pe Friederich strigând.

                                       Brusc, începuse să-i pese? Ciudat...

— Să mă plimb, răspund calm și-l văd cum închide laptopul.

                                         S-a ridicat de pe scaun și și-a tras și el un hanorac din cuier, încălțându-se rapid și urmându-mă. Nu l-am privit decât fugitiv, timp în care l-am admirat. Prezența lui mă zăpăcea și eu aveam nevoie de doar câteva minute de liniște.

— Să ne plimbăm, mă corectează.

— Aveam nevoie să mă plimb doar eu, singură, câteva momente.

— Prea târziu, spun și îmi deschide ușa.

                                           N-am vorbit prea mult, nici nu știam încotro mă îndrept. Făceam pași mari, fiind puțin nervoasă când mi-am dat seama unde mă îndrept. Locul îmi era fooarte cunoscut și mă îndreptat tot mai mult spre pădurea în care ne furișasem de la petrecerea prietenului său la prima vizită a noastră în Germania. 

— Ce ai pățit? mă întreabă.

                 Vreau să-mi pun gândurile în ordine pentru că tu mă ignori de câteva zile bune după seara aia absolut genială, îți port cel de-al doilea copil, iar fiica mea a ajuns să mă întrebe dacă mă mai găsește aici când se întoarce de la o petrecere cu prințese.

— Nimic, răspund. 

                     Nici nu mi-am dat seama când am ajuns. Peisajul era superb și în alte circumstanțe mi-ar fi tăiat răsuflarea de-a binelea, dar în loc de asta simțeam un gol în sufletul care se mărea tot mai mult. 

— Nu te cred, spune și încearcă să mă prindă de mână.

— Nu mă crezi? Foarte bine, nici eu nu mă cred, Friederich. Și nu te mai cred nici pe tine așa că să nu îndrăznești să mă atingi, îi spun răstit. Am obosit, Friederich. Am obosit să mă gândesc mereu dacă cumva greșesc, dacă doar te distrezi cu mine, dacă simți că am avut un trecut sau dacă pur și simplu vrei să-ți bați joc de mine. Am obosit să-mi știu fiica departe de mine, să simt că o pierd și distrug în același timp. Să mă gândesc mereu dacă tu o vezi ca pe fiică-ta sau doar ca pe o copilă obișnuită. M-am uitat pe mine, visurile mele și mă dedic într-un totul, dar am obosit Friederich și eu nu știu de naibii crezi, simți pentru mine. Nu ți-am cerut să mo iubești, nu ți-am cerut să-ți recapeți nenorocitele alea de amintiri, ți-am cerut doar să nu te bagi cu bocancii în sănătatea mea mintală pentru că, sincer, simt că înnebunesc. În jurul meu e o furtună de câteva luni, încă de când am văzut știrea aia și am avut un nod în gât până când poliția a venit la ușă și mi-a spus simplu să-ți caut mai bine sicriu. Am stat lângă tine zile și am plâns  nopți chiar și când erai cât se poate de sănătos și mi-a fost prea teamă să-ți spun orice pentru că n-aș fi vrut să te rănesc.

                                          Spusesem tot ce mă supără fără vreo pauză. Deja mă simțeam mult mai liniștită și adoram liniștea asta. Plângeam deja în hohote și fiecare lacrimă care-mi curgea pe obraz îmi aducea încă un moment de eliberare.

— Se numește a fi confuz, Phoebe. Zece ani, s-au dus dracu din viața mea, zece ani nenorociți pe care i-am uitat pentru că am apăsat accelerația prea mult. Și după m-am zbătut să mă trezesc, am deschis ochii și mi-am dat seama că sunt însurat și pe deaspura am și un copil. Cum pot avea  un copil când eu nu-i știam numele, vârsta, momentul în care l-am făcut și cu cine l-am făcut. M-am purtat ca un ticălos pentru că dintotdeauna asta a fost reacția mea la necunoscut, la frică. Se presupune că trebuia să știi asta. Dar am venit acasă și am călcat pe o piesă de lego, am ridicat capul din pământ și am zărit o poză cu o micuță blondă cu niște ochi aprope identici cu ai mei și în momentul ăla am simțit ceva ce nu mai simțisem până în acel moment. Simțeam că-i sun tată, că trebuie să o protej cu orice preț, simțeam că o iubesc atât de pur încât i se furnica pielea, asta m-a speriat și mai rău. Nu te știam și nici n-aveam habar ce cauți acolo, spune și ia o pauză. Și mă uitam la poze, ascultam povești, dar pentru tine nu simțeam nimic, simțeam că ești o necunoscută și atât. Nu îmi erai nici măcar indiferentă, și din nou, asta a venit la pachet cu multe alte întrebări. Dar te-am lăsat să mă târăști peste tot, iar în momentul în care am fost la cabană am văzut rochia aceea albastră precum cerul. O melodie îmi apăru atunci în cap și toate întrebările mele se risipi. Îmi dădusem seama că te-am iubit și că de aceea mă suporți. Momentul ăla m-a făcut să te privesc altfel. Și un alt sentiment de deja-vu mă copleși din plin. Ceva mă atrăgea spre tine din ce în ce mai mult, am încercat să neg asta crezând că este, de fapt, ceva de moment. Dar m-am îndrăgostit de tine, Phoebe, și nu mă așteptam să se întâmple, și nu pentru că am văzut materialul ăla turcoaz, nicidecum. Am văzut în tine ceva ce-mi trebuia, ceva perfect. Și încerc să mă opun tot mai mult, dar nu-mi iese. Iar seara aceea a fost cel mai clar moment din viața mea căci mi-am dat seama că fără tine n-aș putea să fiu eu, aș fi o versiune pe care nu mi-o doresc. N-aș putea trăi prea mult pentru că, sincer, în ultimul timp ești un răspun la întrebare, mă faci să nu fiu confuz, și ești un motiv destul de bun pentru care deschid ochii, chiar de nu pare.

                                      Nu am reacționat în niciun fel, am rămas fără cuvinte. Cuvintele sale se infipse adânc în inima mea. Picioarele îmi erau gelatinoase, așa că m-a prins de talie, mi-a șters lacrimile și m-a sărutat lung. Aș fi trăi momentul ăla cu mult mai multă intensitate, dar totul se mișca în jurul meu și o stare de leșin mă cuprinse încetul cu încetul până când totul se făcu negru.