Sfârșitul jocului

Capitolul 8

                           Am urmărit-o cu privirea văzând că se duce spre etaj, apoi revine îmbrăcată într-o rochie albă, foarte vaporoasă. Și-a lăsat părul pe spate și și-a aplicat pe buze ceva ce pare a fi gloss. Dacă eram supravegheat mai rău ca progenitura ei care probabil sărea pe aici dintr-o parte în alta, n-aveam ce să fac decât să o studiez. Părea abătută, supărată și pentru o fracțiune de milisecundă m-am întrebat cum i-ar sta cu un zâmbet pe față. Ce gând era ăsta? Unul incredibil de prost, așa că m-am axat pe altceva. Și-a încălțat sandalele gen gladiator și și-a pus pe umăr un rucsac măricel care era plin, din câte-mi dădeam seama.

— Schimbă-te, anunță, plecăm! 

— Unde?

— Undeva, răspunde recalcitrantă.

                       Am preferat să fac ceea ce zice evitând astfel o ceartă. Voiam aer, voiam să mă plimb și chiar dacă eram cu ea, rămânea o oportunitate, poate singura, ca eu să văd razele soarelui. Mi-am schimbat blugii, optând pentru o pereche neagră și-un tricou de aceeași culoare. Am coborât și am zărit-o bătând din picior de zor, nervoasă. Mă gândeam că va comenta ceva, dar a tăcut mâlc și a ieșit din casă, urmând-o. A încuiat ușa, iar eu m-am îndreptat spre mașină stând sprijinit de ea, fiind pregătit să mă urc la volan.

— Locul de lângă șofer îți aparține! spune și descuie mașina trecând pe lângă mine și așezându-se comod pe locul șoferului.

— Sunt capabil să fac asta, spun nervos trâtind ușa.

— Am observat, spune și se uită atent spre rănile mele care se vindecau din ce în ce mai repede.

— Ce vrei pentru a pleca? Bani, casa? întreb fiind pregătit să-mi trăiesc viața fără să-mi sâcâie bietul creier care deja a trecut prin atât de multe. 

— Să-ți amintești. După ești liber după să iei orice decizie vrei. Îmi poți da asta? mă întreabă și apoi își pune ochelarii de soare conducând spre țărâmul de nicăieri.

               Tac, la fel și ea. Mult mai calmă și liniștită, dă drumul muzicii lăsând să spargă liniștea care era deja prea mult pentru amândoi. Nu știam ce să fac și dacă aș putea, mi-aș aminti pentru că mi-au fost furați de sub nas zece ani din viață. Mi-ar plăcea să știu ce naibii vrea de la mine, cum am cunoscut-o și de ce dracu îi pasă atât de mult. Este clar că nu face asta pentru bani. Îmi suportă măgăriile cu prea mult stoicism ca să fie pentru cine știe ce geantă. Ce mi-a plăcut atât de mult la ea, ce a avut special de am luat-o de nevastă? 

              O văd că parchează în parcarea unui supermarket și coborâm împreună. La ce gol este frigiderul, chiar trebuia să facă asta. Merge dreaptă și înțepată, sigură pe ea, lăsându-mă puțin în urmă. O ajung din urmă și pun mâna pe un căruț și ea având aceeași intenție. Mâinile ni se întâlnesc și rămân așa pentru câteva secunde, ceva din adâncul meu vrând să rămână așa. Ciudat instinct. Cum bănuiam, pielea ei este atât de fină...Ies repede din transă și trag mâna imediat, lăsându-mă pe mine să iau căruțul. Nu zăbovim mult, aruncând cele necesare în cărucior umplundu-l rapid. Se mai opresc câțiva curioși să ne privească dându-și seama că celebrul Friederich Braun Heller este teafăr și nevătămat.

             Le așează pe bandă, le achită, apoi iau plasele punându-le în portbagajul mașinii. Se urcă iar la volan și nu se întoarce spre casa aceea mare ci continuă drumul. Nu cer detalii știind că nu mi le va oferi. Simplu, fără a mima vreun fel de sentiment. Rece ca un cub de gheață, greu de cucerit, inabordabilă. Interesant...

— Unde mergem? mă aud întrebând.

— Într-un loc de care suntem legați, răspunde simplu fără să schițeze nimic.

                      Nu apuc să mai întreb nimic pentru că îi aud telefonul cum sună alert.

— De ce te sună sor-mea? o întreb privind ecranul telefonului.

— Fir-ar! o aud spunând și își aruncă privirea spre bordul mașinii, unde indică ora printre multe altele. Am uitat complet.

                       Trage imediat pe dreapta, îmi spune să tac și atât. Nu se chinuie să-mi ofere nici măcar un cuvânt în plus despre ceea ce face și ce este atât de important la apelul pe care l-a primit de a trebuit să se oprească și să răspundă. De ce naibii o suna pacostea de Josephine? Scumpa mea soră pe care o iubesc din toată inima, dar care te aduce în pragul nebuniei. Oare ce avea atât de important să-i spună potențialei mele soții? 

— Mami, ai uitat iar să mă suni! aud o voce revoltată.

               De ce o strigă mami?

— Bună, scumpo! Îmi pare foarte rău, dar mami este puțin ocupată. Ce faci?

— Mătușa Josie ne-a dus la film. Mi-aș dori să fi aici, tu și tati! La fel ca înainte, când ieșeam împreună.

— Nu-ți face griji, Kitty, totul se va termina rapid, apoi mami și tati te vor scoate la ce film vrei. 

— Ce face tati? întreabă aceeași voce.

— Tatăl tău este bine, îi este foarte dor de tine.

— Și atunci de ce nu mă pot întoarce acasă?

— Ba sigur că te poți întoarce acasă, Kate, oricând vrei. Mă gândeam că vrei să te joci cu verișorii tăi, iar în timpul acesta tati va fi ca nou.

— Atunci vreau să-l văd pe tati cât de curând. Spune-i că-l iubesc foarte mult, îmi este dor de el și de petrecerile cu prințese, spune cu o voce mult mai joasă.

                    Închide apelul când micuța este strigată de un alt copil și continuă drumul. Fiica mea, cel mai probabil, își dorea un tată, iar tatăl său nici nu știe că există. Oricât de ticălos eram, totul până la copii.

— Spune-mi ceva despre ea. Este fiica mea, nu-i așa?

— Ea este Katrina Braun Heller și are doar patru ani. A apărut neprevăzut în viețiile noastre, ai acceptat-o foarte greu. Am numit-o Katrina pentru că a venit în viața noastră ca uraganul cu același nume din New Orleans, neprevăzut și ne-a schimbat viețiile pentru totdeauna. Îți este copie fidelă în absolut tot și erai complet îndrăgostit de ea și de tot ceea ce făcea. Era mica ta muză, o fetiță al naibii de deșteaptă care înțelege mai mult decât pare cu un păr bălai și niște ochi gri extrem de schimbători. Mereu tot un râset, luminează orice încăpere în care intră. E o rază de soare, e minunată, Friederich și te iubește mai mult decât ai crede. 

— Vreau s-o cunosc, spun sincer simțind emoții în timp ce a descris-o.

                       Ajunsesem, iar locul mi-a dat un fior plăcut în tot corpul. O căsuță din lemn, cu un perete din geam, o căsuță pe care mi-am dorit-o întotdeauna. Lângă un lac, cu un mic ponton. Simțeam că mă leagă ceva de locul ăsta, dar nu știam ce.

                                                                   Ciudat...