Sfârșitul jocului

Capitolul 12

                              Am coborât din mașină intrând după o pauza destul de lungă în locul în care mi-am găsit iubirea. Mi-a trecut prin fața ochilor imagini de când am pășit aici pentru prima dată fiind, la acel moment, sigură că nu voi reuși din cauza lipsei mele de experiență. De abia terminasem facultatea și îndrăzneam deja să aspir la un post ca acesta. Apoi l-am cunoscut pe Friederich care-mi părea atunci diavolul în persoană. Cu totul că era incredibil de arogant, mă trimitea peste tot în oraș și părea că mă va înlocui imediat, a îndrăznit să-mi fie mentor, m-a învățat ceea ce știa cel mai bine astfel transformându-mă în arhitectul care sunt azi. Pentru asta îi mulțumesc. Pentru asta și încă un infinit de lucruri.

                              Am intrat în clădire și am privit totul în amănunt. Din fericire, nimic nu era schimbat. Îmi fusese dor de locul ăsta. Toate privirile erau pe mine și deja auzeam șoapte. Prea multe șoapte și scenarii, dar cu toate astea am mers dreaptă pe tocurile mele de zece centimetri,  neclinitită. Cel puțin așa voiam să pară din exterior căci doar eu știam că mă clătinam și uneori nici nu știam de unde am puterea să mai stau câtuși de puțin dreaptă. Am salutat și ama pășit rapid spre lift. Mi-aș fi dorit să-l am pe Friederich aici, să mă strângă de mână și să-i facă să tacă pe toți.

                           Trebuia neapărat să vorbesc cu Achim ca să mă pună la curent cu tot ceea ce s-a întâmplat în lipsa mea. Nu-l mai văzusem nici pe el de ceva timp pentru că-i cerusem să se ocupe de firmă o perioadă, acceptase, așa că majoritatea timpului și-l petrecea aici, la fel cum făcea și soțul meu acum ceva timp. M-am îndreptat spre biroul nostru și am deschis ușa punând geanta pe cuier fără să mă mai uit în jur. 

                            Cum am mutat privirea spre birou, imaginea m-a lăsat mască. Nu-mi venea să cred ce văd și aș fi vrut să nu oi fi venit aici. Friederich Braun Heller stătea la biroul său, relaxat, fără a mima ceva când una dintre angajate îl săruta pe gât. La dracu cu tot! N-am știut cum să reacționez, dar o parte din mine murea. Știam că nu-și aduce aminte de mine, nu-și aduce aminte de Kate, de care îmi era atât de dor încât mă topeam ca un cub de gheață la soare. Dar chiar și așa, cu toate întrebările pe care le avea despre propria persoană, avea dreptul facă asta știind totuși ce simt? Nu știam că poate să doară atât de tare fiecare lovitură pe care o primeam de la el. 

                      Roșcata sărise de pe el când m-a văzut intrând în birou ca mai apoi să rămână nemișcată. Mai avea pe ea doar un sutien și o pereche de jeansi negrii. Era frumoasă, cu niște ochi verzi, câțiva pistrui subtili și un păr roșu, lung, creț. Era scundă și subțirică.  Ș eu eram doar eu, femeia căruia i-a oferit bani pentru a pleca de lângă el. Nebuna cu care locuia forțat în casă.

— Afară, acum! țip fiind la un pas să cedez psihic. Ești aici opt ore pe zi, să muncești, te poți abține măcar în timpul programului? o întreb pe roșcată care iese imediat din birou. Închide ușa după tine! țip iar.

— Cineva e geloasă?mă întrebă Friederich.

— Ce dracu cauți aici? 

— Mă întrebi ce caut în propria firmă?

— Friederich, tot ce ți-am cerut este să stai câteva ore fără să faci vreo prostie. Ce e așa de greu?

— Prin prostie te referi la faptul că am venit aici sau că eram peste Chloe? întreabă și zâmbește inocent.

                        Am început să plâng pentru că era deja prea mult. Mă durea prea tare și nu părea că-mi voi mai reveni vreodată. Credeam că pot să fac față, dar, de fapt, mă scufundam tot mai mult spre nicăieri. Iar el stătea aici, fără să-o pese de ceva, de orice, și mă trata ca pe un copil de cinci ani. Pentru el nu eram nici măcar o amintire sau un capitol încheiat, eram doar o străină și nu mai știu cât mai pot face asta. Am încercat să-l înțeleg și încă încerc și am plâns mult când îl vedeam pierdut prin propriile gânduri, când îl vedeam că suferă, atât de mult că m-am uitat pe mine la mii de kilometri depărtare. Dar credeam că înceracă, se pare că m-am înșelat amarnic. 

— Cât crezi că mai pot face asta? Mă duc la fund, Friederich, iar pe mine nu are cine să mă salveze. Știu că sunt o străină, la naiba cu asta, chiar știu. Nu-ți cer să mă iubești, nu-ți cer să-ți pese de mine, îți cer să mă lași să am câtuși de puțin grijă de tine, iar după, promit, că te voi lăsa definitiv în pace, voi pleca și nu vei mai auzi de mine, dacă asta vrei. Am făcut un nenorocit de jurământ, îmi respect partea, iar în momentul în care știu că te poți descurca singur poți uita definitiv de mine, a doua oară.

                N-apucă să mai zică ceva pentru că-mi aud telefonul cum sună. Nu puteam să închis știind deja cine este. Așa că mi-am șters lacrimile, m-am așezat la biroul meu și am acceptat apelul văzând imediat pe ecranul telefonului meu o claie de păr blond prins în două codițe împletite. Avea o fundă roșie în păr și știam de unde o are. 

— Asta este pentru tine, iubito! îmi șoptește la ureche și dau să deschid cutia, dar mă oprește.

                         14 februarie, ziua îndrăgostiților...   Kitty era în partea cealaltă a camerei, jucându-se așa că am profitat de neatenția ei și am deschis puțin cutia văzând o rochie de noapte doar dintr-un material foarte moale și transparent, roșie și din câte îmi puteam da seama extrem de scurtă și decoltată. Avea și o crăpătură mică pe unul dintre picioare. Venea la pachet cu o jartieră tot roșie, dar care avea o fundiță. 

— Nu mai ești sănătos, îi zic și râd. 

                               Într-o secundă, Kitty era lângă noi holbându-se în cutia de cadou văzând jartiera.  I-am dat cutia lui Friederich ca să o depoziteze într-un dulap până când voi crede că este o ocazie potrivită să o port. 

— Eu de ce nu am primit o fundiță?întreabă Kitty supărată.

— Tu nu vei primi în următorii douăzeci de ani fundițe ca alea, scumpo, îi zice taică-su serios.

— Dar eu vreau o fundiță, spune.

— Iubito, tu nu ai nevoie de fundiță! o asigură taică-su. Doar mami are nevoie, de fundiță și de încă un lucru.

— Ce lucru? întreabă curioasă.

— Să sperăm că nu vei afla nici asta în următorii douăzeci de ani.

— Dar eu vreau să aflu! spune.

—E destul că va afla maică-ta diseară, zice și îi dau un cot în coaste. 

— Ești incredibil, Friederich! Nu mai învăța copilul la prosti, îi spun amuzată de conversația lor.

— Dar ce-am zis greșit?

— Ai zis destul încât eu nu voi afla nimic diseară, scumpule. Țineți acel lucru pentru tine! spun și zâmbesc inocent.

                            În acea seară mi-am îmbrăcat cadoul și m-am pus lângă el în pat. M-am întors cu spatele la el, făcându-mă că dorm. Toata seara m-a scos din minți, simținddu-i respirașia pe gâtul meu, apoi săruturi fierbinți.

                            A doua zi, eu am plecat mai repede de la firmă, după câteva ore, când a ajuns și el, i-a adus Katrinei cadou o fundă de prins în păr, roșie. 

— Ce faci, mami? mă întreabă scoțându-mă din gândurile mele. Ești la firmă? 

— Da, scumpo, sunt la firmă, tu ce faci?

— Mă joc, răspunde sec. Tati este și el acolo? întreabă. Îi aud vocea. 

— Da, Kitty, este aici. 

— Vreau să vorbesc cu el, mami, te rog! îmi zice și simt cum mi se taie respirația a doua oară pe ziua de azi.