Sfârșitul jocului

Capitolul 22

                        Și sincer? Uram ce se întâmpla între noi acum, noaptea trecută fusese ca o gură de aer, inspiram și expiram iubire, dar cum a venit dimineața s-a ridicat de lângă mine și s-a purtat de parcă nimic nu se întâmplase. Nici nu-mi rostea numele, nici măcar nu vorbea cu mine, iar când o făcea aveam o umbră de aroganță și dezinteres. Nu-l puteam înțelege deoc, nici pe el și nici toanele sale.

                         Eram acum în fața casei sale, cu bagajul în mână privind spre cerul înnorat. Inima îmi bătea cu multă putere și aș fi vrut să intru cât mai repede. Am rămas câteva secunde pe loc timp în care am auzit ușa de lemn de la intrare scârțâind. Pentru alte câteva secunde inima a încetat să-mi mai bată. Un ghemotoc cu un păr bălai stătea acum în fața ușii și ne privea uimită, nu s-a mișcat niciun milimetru și nu schița absolut nimic. Ținea la piep un ditamai ursul de pluș, mai mare ca ea, și continua să ne privească. Inima mea se făcuse în milioane și milioane de bucățele, făcusem un copil de câțiva ani să trăiască cu un gol un suflet. Am reușit să-mi arunc privirea către Friederich câteva secunde, era la fel de uimit și avea o sclipire în ochi, de parcă pentru el totul căpătase sens. 

                          Micuța a făcut primul pas, a dat drumul ursului din brațe și a sărit în brațele tatălui său. Nu a durut câteva secunde îmbrățișarea căci imediat după s-a aruncat și-n brațele mele. Am auzit-o cum suspină, începuse să plângă. Și mă uram pentru asta din adâncul sufletului meu. Am început și eu să plâng. M-am așezat în așa fel încât să fiu la nivelul ei și i-am privit ochișorii albaștrii plini de lacrimi. Am pupat-o mai întâi pe frunte ca să mă asigur că este acolo și că, de fapt, nu visez.

— Scumpo, te rog, nu mai plânge, îi spun și o îmbrățișez iar.

                         Își trase nasul și își șterse lacrimile cu mâneca de la rochița de un galben pastelat pe care o purta. 

— Mami, mi-a fost atât de dor de voi.

— Of, Kitty, știu, și noua ne-a fost la fel de dor de tine, dar promit că nu va trebui să mai stăm atât de departe una de cealaltă niciodată. Bine, iubito?

                         Nu-mi răspunde, ridică doar degetul mic de la mână și așteaptă să fac și eu asta, semn că am făcut o promisiune și n-avem voie să o încălcăm, niciuna dintre noi.

— Pe degețel? mă îtreabă și-mi șterg și eu lacrimile zâmbindu-i cald.

— Pe degețel.

                            Îi dă o altă îmbrățișare lungă tatălui ei. Privirea lui mă liniștea. Îl vedeam că are și el ochii înlăcrimați, dar se abținea cât de mult cu putință să nu scape câteva lacrimi. Cred că era pria dată când îl vedeam că plânge.

— Tati, știu că nu-ți aduci aminte, așa a spus bunica. Putem face alte amintiri mult mai frumoase, spune și îi arată un zâmbet imens.

                             Friederich nu-i răspunde, în schimb o strânge în brațe într-o altă îmbrățișare. Iși ia după tatăl de mână și îl conduce spre casă. Fetița asta nu înceta să mă uimească niciodată. Avea ceva diferit, ceva ce o făcea matură și înțeleaptă. Avea în ea un fior al maturității care mă speria cumplit uneori făcându-mă să mă gândesc dacă asta nu cumva îi afectează copilăria pe care încercam să i-o fac cât se poate de dulce. Friederich se apropie de mine îîn așa fel încât îmi șoptește ceva la ureche.

— Cum am putut să uit și să trăiesc așa de departe de ea? 

                                  A fost de ajuns pentru mine. Alt set de lacrimi m-au năpădit, dar le-am lăsat să cadă pe obraji. Mama lui Friederich stătea în ușa de la bucătărie privindu-și odrasla cum poate merge pe propriile picioare. Ultima dată când îl văzuse era încă în spital. S-a repezit la el, îmbrățișându-l. M-a strâns și pe mine la fel de tare în brațe după. Au început să vorbeasc în spurcata aia de germană din care nu înțelegeam niciun bob. N-a durat mult din fericire. Katrina voia s-mi povestească tot ceea ce făcuse, să-mi arate toate jocurile și hăinuțele ei noi, așa că m-am lăsat trasă de ea. La fel și Friederich. 

— Katrina? o aud pe bunică-sa. Ce-ai zice să-ți lăsăm puțin părinții să se instaleze în timp ce noi două voi pregăti cea mai bună cină din lume?

                             A acceptat numaidecât. Deocamdată doar soacra mea era acasă, urmând să ajugă și restul familiei în scurt timp. Așa că am dus bagajele în camera lui Friederich și am scos din troler o pereche de pantaloni de trening vișini și un tricou alb. Am făcut cel mai rapid duș din lume, m-am îmbrăcat și m-am dus spre bucătărie. 

— Cafea? mă întreabă soacră-mea. 

                           Nu, categoric nu. Stomacul mi se întoarsese pe dos de cum am simțit mirosul. Am deschis geamul și m-am dus să trag o gură de aer proaspăt sperând că-mi voi reveni și îmi va dispărea starea de vomă pe care o am. 

— Nu, mulțumesc, răspund. Nu sunt mare amatoare de cafea, mint.

                           M-a privit intens, am închis geamul și m-am dus lângă Kitty. M-am așezat pe un scaun și s-a pus în brațele mele. 

— Phoebe, e ceva ce nu-mi spui, zice hotărâtă mama lui Friederich.

                            Vorbisem foarte mult și foarte des cu ea în ultima perioadă de timp. Mă înțelegea atât de bine. Kitty rămăsese în brațele mele și parcă uitasem cum e să stea așa până când îmi amorțesc picioarele.

— Ba nu, zic și eu la fel de sigură.

—În câte luni? întreabă. 

                             Știa prea bine cât de mult îmi place cafeaua și cât de mult am suferit când am fost însărcinată cu Kitty și mirosul nu era unul tocmai plăcut. Dacă atunci era doar o sensibilitate, acum se transformase deja în intoleranță.

— Destule cât să nu mai pot da înapoi, răspund.

— Te-ai gândit să renunți? 

— De câteva ori, dată fiind situația, cu totul că-mi doresc extrem de mult.  

— El știe?

— Nu și nici nu vreau să-i spun.

— Cât crezi că mai poți ține secret? Ai avut foarte mult noroc acum pentru că nu se vede prea mult, dar va crește.

                               Eram conștientă de toate astea. Mi-a promis că secretul meu va rămâne în siguranță. În scurt timp casa era plină așa că am luat cina și am ajutat-o pe soacră-mea să strângă masa în timp ce Friederich se juca cu Katrina în sufragerie. 

                                  I-am găsit pe amândoi în dormitor, Kitty dormind cu capul pe mâna lui Friederich. I-am privit și un zâmbet imens mi-a acoperit din nou fața. Mă gândeam la ce-i mai rău, că Friederich va reacționa urât. Dar se pare că legătura sa cu fiică-sa îi rămăsesem împregnată adând în minte. Ceea ce mă bucura enorm.

— Simt că am regăsit o parte din mine, mărturisește. 

— Asta și speram, Friederich.

                                 Am vizualizat câteva secunde momentele în care stăteam aici, cu Friederich când venisem pentru petrecerea caritabilă cu ocazia deschideerii spitalului. 

— La ce te gândești? mă întreabă.

— La cum stăteam aici, incredibil de îndrăgostită, și un bărbat înalt, serios și cu niște mâini mai reci ca gheața mă ajuta cu o rochie roșie.

                                 L-am simțit în spatele meu, băgându-și mâinile la fel de reci pe sub tricoul meu, poziționându-le pe talie.

— Așa se simțea? îmi șoptește.

— Cred că da, mă trag și mă pun în pat lângă Kitty îmbrățișând-o și adormind în scurt timp așa.