Sfârșitul jocului

Capitolul 28

Friderich 

                               Cine știa mai bine ca mine că prostia duce spre nefericire? Mi-o demonstrasem singur pentru a mia oară apărând la nunta ui Achim cu Jane. Nu încercam să-mi refac viața, nu când mintea mea era pleccată spre prezența sa de dimineață până seara. Încercam doar să o fac să nu mă bage în seamă, să nu mă distragă astfel încercând să-i uit chipul. Poate dacă voi face asta nu se va simți de parcă aș avea un gol un stomac. Nu m-aș simți ca un străin prins în viața unui bărbat de treabă care-și iubește familia până după stele.

                                Țineam la Phoebe mai mult decât realizasem în vreo viață și o iubeam pe Katrina atât de sincer încât mă speria. Și oricât de mult îmi semăna Kitty fizic, se vedea de la kilometri că Bee îi este mamă. Aveau aceeași personalitate, gata să se sacrifice, să discute, să găsească o soluție cu o ințelepciune care te zdrobea. O maturitate ieșită din comun și un zâmbet inocent. Pentru asta mulțumeam divinității, pentru faptul că micuța a moștenit tot ce-i mai bun de la maică-sa. 

                              Personalitatea mea fusese mereu una dificilă, grea. Și recunoșteam asta fără vreun dubiu neavând de ce să neg ceva atât de evident. Eu îmi rezolvam problemele în moduri bizare, îmi puneam ordine în idei fugind de tot, mă comportam arogant pentru a îndepărta de mine pe orice credeam că l-aș putea răni. Asta distrusese singura persoană care mă iubea fiind un întreg și care, probabil, la un moment dat mă făcuse să renunț la proastele mele obiceiuri. Nu era ca o întoarcere în trecut ceea ce se întâmplase, poate nu într-un totul, era mai de grabă o portiță de scăpare pentru persoanele care stăteau în jurul meu. Gândeam al naibii de greșit, știam asta, dar n-aveam de gând să o distrug și mai rău. 

                                Asta până când am văzut-o cum își leagănă șoldurile într-un mod al naibii de incitant, cum rochia roșie îi vine perfect pe formele sale și cum se chinuie să-mi poarte copilul. Cum o privește pe Kitty, cu un fior de iubire care pare dus la moduri mai înalte de superlativ, cum îmi poartă de grijă chiar și atunci când meritam să nu-și mai arunce vreo privire spre mine. Am sărutat-o nu pentru că vedeam în ochii ei dorința asta, am sărutat-o pentru că eu aș fi regretat zile de-a rândul dacă n-o făceam, pentru că mintea mea se putea învârti doar în jurul ei. Nu că n-ar făcea-o deja. Fără ea mă simțeam incomplet, pierdut pe alocuri, revenind la un stil de viața nociv, poate mai rău ca cel pe care-l trăiam acum zece ani. 

                             Și mă trezisem singur, în ditamai casa simțindu-i încă parfumul. Era o liniște ca de mormânt și de abia atunci mi-am dat seama că făcusem cea mai mare greșeala din viața mea adoptând acest comportament. Îmi dădusem seama că Achim nu-mi ținuse niciuna dintre acele predici în zadar și că avea dreptate când îmi repetase că voi rămâne singur cu ditamai casa și o frimă uriașă. Am coborât la parter pentru că Achim trenuia să o aducă pe Kitty ddin moment în moment. Era prima dată când observasem pe casa scării toate pozele. Îmi sărise în ochi una cu mine și Phoebe, îmbrățișați în fașa castelului Hohlenzollern. Mi se părea incredibil de cunoscută, ca și cum o mai văzusem o dată. N-am mai pierdut timpul și am coborât mai alert când i-am auzit vocea lui Achim și a fiicei mele. Apoi ușa de lemn s-a trântit zgomotos în urma lor, Achim bombănind câteva înjurături în germană, singurele lucruri în germană pe care Kate nu le știa, din fericire. 

— Salut! îi spun lui Achim și mă las pe genunchi făcând-mi salutul special cu Kitty. Bună și ție, prințeso! 

— Tati? Vreau să mergem la film, spune și îmi aruncă o privirea de cățeluș plouat special pentru a nu putea să o refuz.

— Ce-ai zice să te duci să te joci puțin până când voi schimba eu câteva vorbe cu unchiul Achim? o întreb și în câteva secunde ajunge în camera sa. 

                                       M-am așezat pe canapea și Achim s-a pus lângă mine,  sprijinindu-și capul cu mâinile.

— Așa va arăta mereu situația? mă întreabă. Nu vă veți putea evita la nesfârșit și la naiba aveți doi copii. Urmează să nască peste două luni, doar nu mă vei trimite pe mine să văd copilul.

— N-am nevoie de conversația asta, Achim! Și, te rog, amintește-mi când ai devenit atât de înțelept. Se pare că-ți priește viața de om căsătorit.

— ȚI-ar fi priit și ție dacă nu erai un așa mare idiot, pufnește. Mă rog, te-ai mai gândit la propunerea noastră?

                                           N-aveam timp să mă gândesc la asta. Achim și Faith își cumpăraseră o cabană la munte, undeva departe, într-un loc liniștit, cu multă zăpadă, înconjurați de pădure și destul de aprope de o pârtie de schi, sportul preferat a prietenului meu. Drept urmare a invitat toți prietenii noștri acolo. Iar eu nu știam dacă să mă duc sau nu pentru că situația era deja destul de tensionată aici. În mod normal, n-aș fi stat pe gânduri, dar acum totul era prea complicat. 

— Faith deja e pornită rău pe tine și crede-mă că dacă o vei refuza s-ar putea ca eu să dorm pe preș și tu să-ți pierzi memoria pe alți zece ani. Fiică-ta își petrece mult timp cu ea și habar n-am ce-ar putea să o învețe.

— Okey, Achim, m-ai convins. 

                                                  Eu și Faith ne înțelegeam foarte bine, uneori. Nu-mi permiteam să o refuz și îi promisesem cândva lui Achim că-i voi fi alături, așa că eram nevoit să accept. Îmi dăduse toate detaliile și în cele din urmă plecă și el având treabă în altă parte. 

— Tati? o aud strigând pe Kitty. Mami când va veni acasă?

— Nu știu, scumpo. Ce ziceai de filmul ăla? o întreb și-mi povestește câteva detalii în timp ce ne îndreptam spre mașină.

     Mi-aș dori să aflu și eu, sincer, dar speranțele mele se pierduseră de prea mult timp.