Sfârșitul jocului

Capitolul 10

                                                                                                   Phoebe

                         Eram bonă pentru un adult, un bărbat pe care-l iubeam cu fiecare celulă din corpul meu. Îi purtam o dragoste atât de mare și intensă încât mă durea, mă durea să-l iubesc și să-l văd confunz într-o lume în care suspiciunile erau deja prea mult. Mai era și fiica noastră care voia să se întoarcă acasă, la părinții săi, dar îmi era prea frică. Nu știam cum va reacționa el și nici ea. Și apoi trebuia să mă confrunt cu grețuri care nu-mi dădeau pace niciun moment din zi sau noapte. Era mult mai rău ca la prima sarcină, eram amețită tot timpul, vomitam tot ceea ce mâncam, nu suportam niciun miros și totuși mă străduiam să fac ceva de mâncare, orice pentru Friderich. Mă gândeam cu groază și la momentul în care el sau eu vom intra în firmă.

                           Mă simțeam atât de obosită și tot capul meu era cuprins de o gălăgie infernală. Atât de multe griji și întrebări cărora nu le puteam da de cap. Fiecare conversație pe care o aveam cu el, mai ales cele în care-mi oferea bani să plec, mă storcea de puteri tot mai mult. Avea și o parte ceva mai plăcută când era interesat de trecutul său sau când se purta ceva mai frumos cu mine. Fiică-sa insista tot mai mult să vină acasă și știam că acest moment se apropie extrem de rapid. Bineînțeles că venea la pachet cu alte un miliard de închipuri și întrebări. Poate asta-l va ajuta să-și amintească. Poate Kitty era acel ceva de care avea nevoie tot creierul său mult prea încet acum pentru a-și aminti de versiunea anterioară a omului cu care trăiam în aceeași casă. Aveam încrederea că vom trece și de asta chiar dacă era greu și durea ca naiba, ca o gheară care te sfâșia. Preferam, totuși, să-l știu așa de cât să-i aprind lumânări la o bucată de marmură inscripționată cu numele său pentru tot restul existenței mele. Măcar așa îl știam bine și aveam o minimă speranță că și-ar putea reveni, cândva. Altfel, va trebui să învețe tot de la zero. Nici asta nu era imposibil atât timp cât primeam din partea sa puțină voință, asta era tot ce avea nevoie. Eu mă angajam să port întreh războiul dacă și el era pregătit să scoată armele și să fie gata de atac în orice secundă, seară sau zi.

                          Îmi amintesc dimineața în care a plecat în trombă spre firmă, ultima dimineașă în care a fost cel pe care-l cunoșteam. Cu o seară înainte, după ce Kitty a adormit, ne certasem tocmai din cauză că stătea la firmă mai mult decât trebuia, apoi depășea viteza legală cu foarte mult încercând să ajungă mai repede acasă. Am dat să plec din dormitor după toată contrazicerea noastră fiind pregătită să dorm în sufragerie. Printr-o mișcare, m-a prins de talie și m-a sărutat apăsat scăpând rapid de pijamalele mele din satin. Nu m-am putut opune oricât de mult aș fi vrut. Eram prinsă sub aceeași vrajă, eram a lui. 

                             Vizualizam toate momentele noastre în doi petrecute în această căsuță. Noaptea balului, colierul care lucea sub lumina puternică a lunii pline totul înconjurat de fiorii unei iubiri înverșunate. Eram noi doi contra lumii încercând să transformăm fiecare imagine dureroasă a cumplitei lumi, în care trăiam unul pentru celălalt, într-o scenă dintr-un basm unde prințul salvează prințesa de orice răutate ar putea să-i ofere vreodată cineva, totul la superlativ. Și-apoi, printr-o magie, prințul se transformă într-un broscoi. Aceeași înfățișare, alt om.

                                  Nu știam în ce parte a casei era acum, probabil la etaj. Așa că am coborât preferând să fiu aproape de baie de la parter și cât mai departe de el astfel neputând să vadă nimic și oprind întrebările care ar veni o dată ce mi-ar vedea starea. Nu puteam să-i explic unui om care nu știe ce a făcut acum ceva timp că urmează să fie tată pentru a doua oară. El nu-și dorea lucrul acesta nici înainte fiind extrem de posesiv.