Sfârșitul jocului

Capitolul 24

                            Am deschis ochii cu greu și m-am uitat buimacă în jur până când mi-am dat seama că sunt în brațele lui Friederich care părea extrem de panicat. Nu știam ce se întâmplă până când toate imaginile îmi reveni în fața ochilor.

— Friederich, mă aud abia spunând, sunt bine.

— Bună încercare, zice. Mergem la spital și nu vreau să aud niciun comentariu.

                              M-am panicat pentru că simțeam că secretul meu va ieși la suprafață. Voiam, totuși, să mi se spună dacă copilul este bine. Dar, în același mod voiam să nu afle pentru că nu eram pregătită să-i spun și el nu era pregătit pentru a fi tată a doua oară.  

— Pe bune, Friederich, spun mult mai convingătoare. Sunt bine, doar că în ultimele zile nu am prea mâncat.

                                  N-am avut cu cine să mă contrazic pentru că m-a pus în mașină în câteva milisecunde, nici măcar nu mi-am dat seama cum a parcurs drumul din locul acela minunat la casa părinților săi, așa de repede. Eram prea slăbită și obosit pentru a mă mai putea lupta cu el. Cum îi plăcea viteza prea mult, am ajuns la spita în doar câteva minute. De abia puteam să mă țin pe picioare. Sarcina asta a venit într-o perioadă foarte proastă și simțeam că mă secătuiește de puteri.  Am vomitat aproape toată sarcina, nu puteam suporta mirosurile pe care le iubeam și simțeam că mă scurg mereu pe picioare.

                                  A intrat cu mine la doctor pentru a se asigura că nu pățesc ceva. În gândul meu îl imploram să rămână afară. Și probabil ar fi rămas dacă cumva știam germană și n-ar fi fost nevoit să traducă toată conversația dintre mine și doctor. În momentul ăsta îmi venea să mă bat pentru că n-am învățat un minim, în așa fel încât să mă pot descurca singură, fără vreun ajutor. Mirosul de spital încă îmi dădea un fior pe șira spinării. 

                           N-a durat mult până când am intrat în cabinetul unui doctor cam de vârsta a doua, brunet, ceea ce mă mira, nu prea înalt, cu o pereche de ochelari pe nas. Un om chiar simpatic. Am luat loc pe scaunul din fața sa, avându-l în dreapta mea pe Friederich. După câteva întrebări standard, a urmat să-i spun de când mă simt așa și ce simptome am.  Friederich doar traducea fără să aibe vreo reacție, doar strâmbă puțin din nas când a auzit că mă simt așa de câteva zile. Doctorul bănuia ceva așa că mi-a propus să facem câteva analize. A chemat o asistentă să-mi ia sânge, mi-a făcut o perfuzie cu ceva vitamine și am rămas întinsă pe un pat. Știam că toate testele din lume sunt în zadar.

— Ești mai bine? mă întreabă și îmi zâbește cald.

— Da, mint însă nu apuc să-i mai zic nimic pentru că telefonul îi sună pentru a mia oară.

— Este Achim, trebuie să răspund, iubito, îmi spune. Vrei să bei sau să mănânci ceva? mă întreabă semn că se duce la magazinul din spital.

— Nu, răspund simplu.

                                      Cum am plecat am căutat o asistentă și m-am  asigurat că poate să-mi traducă ceea ce spune doctorul. Așa că i-am spus de fapt ceea ce s-a întâmplat, că sunt însărcinată și că, probabil, m-am simțit așa pentru că stresul, oboseala, plus faptul că n-am mânact ceva consistent de câteva zile, m-au acaparat. Nu a comentat nimic pentru că am omis detaliile astea, în schimb mi-a zis că și-a dat seama și că-mi vor face câteva teste în plus pentru a se asigura că fătul este bine. Uram să-mi numească copilul așa...

                                       A revenit și Friederich de abia după ce m-am pus iarăși în pat. Am mulțumit în gând că nu și-a luat cafea pentru că știam că iubește să bea cafea, dar n-aș fi rezistat la mirosul acela. O altă asistentă veni bucuroasă și deja mă simțeam mult mai liniștită pentru că Friederich încă nu aflase de sarcină. Nu mi-ar fi plăcut să afle așa. Bineînțeles că vorbea germanăașa că soțul meu își luase poziția de translator.

— A intervenit ceva urgent și domnul doctor nu a putut veni acum, dar nu trebuie să vă faceți griji pentru că dumneavoastră și copilul sunteți bine, spune și-l aud pe Friederich cum pronunță într-o limbă pe care o cunoșteam.

                                       A rămas peerplex și nu știa cum să reacționeze. Asistenta începuse să-mi schimbe perfuzia așa că privirea mea era ațintiă spre mâna sa, evitându-i pe cât se poate de mult privirea. Acei ochi albaștrii care prinsese acum reflexii de gri, nuanță care mă speria.

— Vă rog să ne lăsați câteva momente! îi spun asistentei.

— Două secunde, vă rog!

— V-am zis să ne lăsați singuri, acum! zice mult mai răspicat. Nu mai încolo, nu peste două secunde, acum! zice mai mult răstit.

                                   Asistenta înaltă pleacă ascultând în tocmai de soțul meu care părea să se transfore cu fiecare cuvânt pe care-l rostea.

— Uită-te la mine! îmi spune, dar îi evit privirea în continuare. Uită-te la mine! repetă mai mult țipând. 

                                     Am ridicat privirea și m-am uitat în ochii săi. Era complet schimbat, era de nerecunoscut și nu cred că-l văzusem vreodată așa.  Avea o furie pe care credeam că nu o deține. Nu știam ce aș fi putut să-i zic sau cum să mă port cu el în aceste momente. Cândva știa să-și controleze partea asta, să o trimită undeva departe înainte să distrugă pe cineva, dar uitându-și ani buni din viață, a uitat și această parte, cum să-și țină în frâu cele mai negre părți ale personalității sale. Momentele ce aveau să vină erau decisive pentru mine, pentru noi. 

— De când știi? 

— De până în accident, răspund sincer și îi evit iar privirea.

— Îmi ții mie prelegeri de când de rău te simți și tu ai tupeul să te uiți în ochii mei și să mă minți? Atâtea luni?

— Și cum ai fi reacționat dacă tu nu voiai copii nici acum câteva luni? Crezi că acum zece ani de abia așteptai să devii tată?

— Tocmai, Phoebe, știai că nu-mi doresc, știai prea bine că am uitat absolut tot ce iubeam din viața asta și tu decizi să păstrezi copilul?

—Te porți de parcă l-am făcut singură...

— Atunci cu cine l-ai făcut? Pentru că eu nu-mi amintesc să oi fi făcut vreun copil. Poate nu l-oi fi făcut singură, dar ai luat deciziile de parcă l-ai fi făcut doar tu.

— Și dacă-ți spuneam tot ce puteai să faci era să mă obligi să fac avort, dar e copilul meu așa că asta nu o voi face nici de ar fi încă zece pe lângă el. 

                                După ce s-a restit la mine și m-a făcut să port conversația asta ajugând să plâng iar, a plecat pur și simplu, lăsându-mă aici. Îmi spune că e îndrăgostit de mine și apoi pleacă de parcă  totul s-a evaporat. Nu puteam trece iar prin același episod ca cel prin care trecusem acum câțiva ani cu Kitty.

 Omul ăsta era ca o furtună...