Sfârșitul jocului

Capitolul 4

Timp rămas: mai puțin de 5 ore

                 Trecuseră mult timp de când stăteam nemișcată și așteptam o minune, dar întârzia să apară. La un moment dat simțisem că îmi strânge mâna și apăruse brusc în mintea mea un optimist teribil, dar mi se spusese că e normal sau că mi se pare. Mi se năruise orice speranță înainte să mă gândesc prea mult. Nu puteam să mă obișnuiesc cu ideea. Nu putea și nici nu voiam. Amintiri îmi treceau prin fața ochilor și mi-aș dori să le vadă și el. Toată lumea își luase rămas bun de la el, eu nu eram pregătită. Mi se spusese că e cele câteva ore sunt inutile și că în mod sigur el n-ar vrea asta. 

                   Cum puteam să-mi dau acordul să moară? Să mă părăsească?Să-l las să se ducă spre o cale necunoscută.  Katrina intră val-vârtej în rezerva sa. Se pusese lângă mine și se uita în gol. Atât de multă durere suportată de o fetiță care nu știa nimic despre griji, despre cât de gri este lumea. Ea vedea totul în nuanțe de roz bombon sau cel puți așa credem până când mi-a demonstrat că știa destul de bine că nu există mereu roz. Avea o maturitatea de speriat pentru vârsta ei. Și asta îmi aducea aminte de taica-su, când era copil, așa cum îmi povestise soacra mea.

       — Îmi pare rău, tati! Îmi pare rău pentru rama de pe birooul tău, îmi pare rău că am anulat petrecerea în pijama și că n-am vrut să mă îmbrac cu rochița mov. Te iubesc mult, tati! Să nu-ți fie frică căci eu voi avea grijă de mami, ne vom strădui să fim bine, spune printre suspine.

                  Și atunci am clacat. Am simțit că totul se învârte cu mine, totul deveni negru și o liniște de mormânt mă acapara încetul cu încetul. Un fior rece pe șira spinării mă făcu să-mi dau seama că nu visez. E realitate, Friederich e mort și eu, eu sunt aici fizic căci psihic eram moartă de câteva ore bune. Kitty, iartă-mă! Iartă-mă că nu pot să-ți fiu alături acum pe cât de mult ai nevoie, dar scumpo, îmi e atât de frică. Și cu gândul ăsta am privit-o ultima dată până când imaginea se întunecă total și, brusc, tot corpul meu se relaxă. 

         — Ce faci? mă întreabă serios o voce prea cunoscută. De ce plângi? Of, Phoebee, ți s-au scufundat corăbiile?

        — Nu pot să te pierd, Friederich!

       — Erau o dată doi oameni diametrali opuși într-un avion, îndrăgostiți lulea, chiar dacă n-au recunoscut-o, și-au promis eternitatea, Bee! Nu-mi spune că ai uitat?

      — Nu înțelegi, Friederich! E rău...

     — Bee, sunt aici, fix lângă tine, nimeni nu părăsește pe nimeni! Acum revino-ți, ne-ai băgat fiica în sperieți. M-am îndrăgostit de o femeie sigură pe ea, cu un curaj nemaivăzut, știu prea bine că nu te-ai schimbat!

                       L-am privit câteva secunde, chipul său era atât de frumos, fără nicio zgârietură. Purta un costum scump care-i venea perfect pe trupul său zvelt. Ochii albaștrii îi luceau așa cum nu o mai făcuseră niciodată, exprimau atât de multă căldură încât aș fi stat acolo și l-aș fi privit pentru o eternitate. S-a urcat dintr-o dată într-o mașină plecând în trombă și lăsându-mă acolo să mă uit după el. 

     — Phoebe? aud un strigăt și deschid ochii brusc. Ne-ai speriat, scumpo!

    — Katrina e bine? mă aud întrebând.

                      M-am ridicat imediat, totul păruse așa de real și mă făcu să mă liniștesc puțin. Durerea pe care o simțeam îmi trăgea sufletul în jos, mă omora și o purtam cu greu. Mă făcea să înnebunesc, mă făcea să urlu. Pentru că singura mea dragoste adevărată avea fiecare secundă înnumărată. Aș da orice să-i mai aud vocea pentru o secundă. Și totuși mă simțeam norocoasă pentru că puteam să-mi iau la revedere de la el înainte de-al pierde definitiv. Puteam să mă mai simt iubită câteva secunde înainte ca moartea să pună stăpânire pe tot corpul său, înainte să devină parte din neant. 

        — Sunt pregătită să-mi iau la revedere, spun printre lacrimi și mă îndrept spre locul cel mai amar din tot spitalul. 

                      Mi-am pus capul pe pieptul său și i-am sărutat buzele pentru ultima dată. Nu puteam descrie prin ce treceam acum, simțeam doar că ardeam pe interior. Îmi trecuseră prin minte diminețile de acum câteva zile. Ne contraziceam din ceva banal, prea banal încât nici nu-mi amintesc ce, când dintr-o dată mă trase lângă el și mă sărutase. Unde era omul acela? Căci ceea ce vedeam acum era doar o imagine a lui, atât. Friederich era plin de viață chiar și când lucra toată noaptea, Friederich era ca o furtună. Și furtuna încetă...

     — Sunt aici cu tine, mereu! Nu sunt supărată pe tine, știu că-ți vine greu și ție. Dar vreau să știi că e în regulă. Nu-ți fie frică! Eu, Kitty și micuțul din pântecul meu vom fi bine, îți promit că-i voi proteja de orice răutate, de orice e rău cu prețul vieții mele. Să nu-ți faci griji pentru nimic! Îți mulțumesc atât de mult, Friederich, îți mulțumesc că m-ai făcut să trăiesc, că mi-ai dăruit cei mai minunați copii. Viața mea fără tine ar fi fost urâtă, cumplită. Îmi cer scuze pentru că n-am profitat mai multe de momentele în doi. Ești liber acum, totul e pe mâini bune. Te iubim mai mult decât îți poți imagina! La revedere, Friederich! Fie să ne revedem! spun și îmi pun capul pe pieptul său, din nou, plângând în hohote. 

                    Apăru și doctora cu câteva asistente în cele din urmă care-i verificară din nou reflexele și îi refăcu electroencefalograma. Știam că asta e procedura, dar durea cumplit tot. Eram pierdută acum, o țineam strâns pe Katrina la pieptul meu încurajând-o. Familiile noastre erau și ele dărmate. Nu știam cum încă mai rezistă mama sa, nu știam cum încă mai rezistam eu. I-am cântat șoptit lui Kitty un cântec de leagăn peentru că știam prea bine că asta o va ajuta. Aparatele la care era conectat se opriră unul câte unul și atunci am știut că am rămas, din nou, singură în lume. Un țipăt ascuțit mă făcu să tresar.

                              Nu puteam să mai suport...