Sfârșitul jocului

Capitolul 13

               L-am căutat din priviri, nici el nu știa prea bine ce să facă în situația asta și la cum îl știam sigur va da vor cu fugiții, se pricepea cel mai bine la asta. A întins mâna vrând să-mi ia telefonul. Sper doar să nu o rănească și pe ea. Îl iubește prea mult și este un copil prea bun ca să fie rănit de la o vârstă atât de fragedă. Preferam să mă lovească pe mine decât să o știu la atâți kilometri suferind fără ca eu să o ajut. Trebuia să caut o metodă pentru a ajunge acasă, poate va fi benefic pentru ea, dar și pentru taică-su. Îl înțelegeam și pe el, s-a trezit cu un copil despre care existența nu știa. Se adaptase mult mai repede cu acest gând și vedem că încearcă să nu facă copilul să sufere chiar dacă nu știa prea multe. Am încercat să-i povestesc  cât de mult, a văzut poze și a acceptat gândul că micuța asta se agață ce prezență sa într-un mod ridicat la superlativ. După atât timp, vedeam că-i pasă de ceva, ce orice. Măcar asta putea fi salvat căci, sincer, nu știu cum aș fi putut să o fac pe Kitty să-și revină dacă taică-su ar face pe arogantul și și-ar bate joc de iubirea pe care i-o poartă. Atunci nu l-aș mai fi putut ierta.

             I-am dat telefonul și în acel moment simțeam cum totul se învârtea cu mine. Dacă m-am înșelat și o va face pe Katrina va avea de-a face cu mine. Nu știam cât voi mai putea să stau în picioare, iar inima îmi bătea mai tare în fiecare secundă. Tremurând toată, m-am așezat pe scaun și am privit curioasă și îngrozită ceea ce avea să se întâmple. Mii de furnicături mă făceau să mă gândesc dacă asta era decizia corectă sau, poate, ar fi trebuit să mai aștept puțin. Era prea târziu pentru a studia situația, așa, că m-am bazat pe impulsul momentului ca fiind potrivit și am așteptat cu inima la gură orice reacție.

— Tati? întreabă fericită. Chiar tu ești? 

— Bună, Katrina! răspunde încet incredibil de sfios neștiind ce să facă.

— Tati, mi-a fost atât de dor de tine! Credeam că nu o să te mai văd, spune și îi aud vocea tremurând de emoții știind că va plânge în curând. Vreau să vin acasă și să-ți povestesc tot la o petrecere cu păpușilee, mărturisește.

— Sună minunat, îi spune și îi apare un zâmbet atât de familiar în colțul gurii. Am niște treabă acum, ce-ar fi să mai vorbești puin cu mami? întreabă și micuța afirmă.

              Nu mai durează mult până când îmi închide și mie telefonul fiind bucuroasă din cale afară că a reușit să-l vadă pe taică-su după ceva timp. Trebuia să vină acasă, deja durase prea mult de când era plecată și îi simțeam lipsa prea mult. Răsuflasem fericită căci totul decurse bine, fusese prea sec, dar era un început bun și, deocamdată, mă puteam mulțumi cu asta. 

— Funda aia din capul ei îmi dă un sentiment de deja-vu, îmi spune după vreo treizeci de minute de lucrat intens, timp în care el se uitase în gol.

                Habar n-aveam ce să-i zic despre asta, ce aș fi putut să fac, dar mă bucuram pentru simplu fapt că ceva i se părea familiar câtuși de puțin. Poate va uita, iar, și asta, poate nu, n-aveam de unde să știu, dar pentru moment era de ajuns încât să mă facă să mă simt puțin mai bine. Durea ca naiba tot ce văzusem când am intrat în birou, era deja prea mult și nu-l înțelegeam deloc. Dar nu-i timp de jelit acum, voi avea eu timp și de asta mai încolo.

— I-ai cumpărat-o cadou după ziua îndrăgostiților, îi spun. A purtat-o vreo săptămână încontinuu, până și când făcea baie, chiar și când dormea. Am despărțit-o cu greu de ea, dar se pare că a redescoperit-o. 

— Copilul ăsta seamănă atât de bine cu mine, zice vizibil afectat. Când o văd îmi dă un sentiment de stabilitate, ca și cum aș cunoaște-o din alte vieți.

— Kitty este ceea ce numești acasă. Uitându-te la ea, te vezi pe tine. Are fizicul tău și este al naibii de inteligentă. Îți vei da seama de asta imediat cum o vei cunoaște.  

— Cât de multe lucruri am uitat? întreabă.

— Prea multe, îi zic și revin la treaba meaa.

                       Avusese un moment de slăbiciune și nu mă așteptam să-l împărtășească cu mine. Nici nu știam cum să consider asta, ca fiind ce? M-am mulțumit cu gândul că am putut vorbi și că și-a expus o parte din trăiri în așa fel încât să nu țină în el. Asta nu i-ar fi făcut bine. Urma să mă întâlnesc cu Faith în seara asta, aveam nevoie să mă descarc, să țip pentru că soțul meu se lăsa distrat de o anume Chloe în timp ce eu mă părpăleam de-a binelea. Îâ înțelegeam, încercam, dar acțiunile sale nu aveau nicio noimă. Puteam totuși să mă bucur că nu și-a respins fiica, ba din contră. Nu știam ce este în capul său, nici nu bănuiam. Tot ce voiam să fac acum era să plâng, să mă descarc de toate tensiunile pe care le adunasem de-a lungul zilei. 

— Plecăm, îl anunț. Vom vorbi cu Achim să te pună la punct cu tot ceea ce s-a întâmplat cu firma și îți poți relua activitatea, dacă asta vrei.

— De acord, mă aprobă și își ia lucrurile ieșind în trombă, ducându-se spre mașină.

                        Rămăsesem în urma sa și m-am așezat pe scaunul său de birou ducându-mi capul în mâini, plângând. De ce a trebuit să fie așa? Să-l văd confuz de propia viață și acțiuni? Era doar fizic cu mine căci psihic nu-l recunoșteam. Locuiam în aceeași casă și habar n-aveam cu cine împart locul. Probabil stătea acolo doar pentru că îl obligam cumva să o facă și pentru că așa va mai putea afla câteva detalii despre viața sa de dinainte, detalii care i-ar putea fi de folos în unele situații. Nu înțeegeam nimic și chiar mă chinuiam. Conversațiile noastre erau seci pentru că tot ceea ce ne lega nu exista pentru el. Locuiam în casă cu șeful imperiului Braun Heller așa cum îl cunoscusem la interviu, până să nutresc vreun sentiment pentru el.  

Te rog, Friederich, trezește-mă din coșmarul ăsta și sărută-mă.