Sfârșitul jocului

Capitolul 2

Friederich...? Mi-ai promis că nu o să mă părăsețti niciodată, până când ai plecat cu inima mea in Tokyo și m-ai lăsat cu burta la gură, apoi ai revenit și ți-ai reînnoit jurământul și la naiba, iubitule, te-am crezut. Te-am crezut când îmi șopteai la ureche că vom îmbătrâni împreună, te-am crezut când mi-ai spus că nici moartea nu ne va despărți. M-ai mințit și m-ai privit în ochi de parcă asta era ok. Și acum? Tu te stingeai și eu eram aici, înlemintă pe o a dracului podea aleasă de tine. Să țip? Fără rost. Să dau vina pe bărbatul din fața mea care mi-a spus că te stădui să trăiești? Ce rost mai are acum. Nimic nu are niciun rost acum, totul se spulberă ca prin vis, în cele din urmă începând coșmarul. Vreau să mă trezesc, dar coșmarul era realitate, prea cruntă.

Am rămas înlemnită și am negat vehement la început. Am strigat după o dovadă. O poză cu el apăru numai decât, era ca o fantomă și mi-a fost de ajuns încât să îmi pierd toate simțurile. Mi-au zis multe lucruri, n-am înțeles nimic. Era imposibil absolut imposibil. Am simțit că îmi pierd echilibrul, m-am așezat pe blestemata aia de podea și am rămas acolo câteva secunde după ce au plecat cei doi oameni pe care-i asociam acum cu moartea.

- Mami? Ești bine?

- Da, Katrina, lasă-mă câteva secunde te rog.

Nu am observat întocmai dacă pleacă sau nu. Eram blocată, pur și simplu simțeam că timpul s-a oprit în loc pentru mine și mă scurgeam ușor, ușor simțind în fiecare moment că-mi fuge pământul de sub picioare.

- Katrina, plecăm! mă aud dintr-o dată.

- De ce? mă întreabă nedumerită.

-Katrina, am zis că plecăm, repet.

Am luat repede cheile într-o mână și i-am prins mâna Katrinei în cealaltă. Am pornit în trombă fiind încă în șoc. Corpul meu era tot mai greu de controlat și aș fi plâns, aș fi urlat și aș fi bătut cu pumnii în volanul ăla, dar Katrina stătea extrem de speriată pe bancheta din spate, cu picioarele la piept fiind pe cale să plângă. Nu știam ce să-i zic, nici măcar nu știam cum să deschid subiectul. Am băgat destinația pe GPS și am pornit înspre acolo.

- Mami de ce mergem la spital?

Ce puteam să-i zic? Să-i zic că tatăl său se zbate între viață și moarte, să o mint că va fi bine? Știam prea bine prin ce trece căci imaginea sa îmi amintea de o altă fetiță speriată fiind gata să facă orice pentru a își revedea tatăl. La fel ca și atunci, și acum, aș face orie să-l văd pe el și pe tata.

- Mamă! mă strigă după câteva secunde mult mai tare. Îmi este frică, spune și îi văd în oglindă ochii mari și albaștrii plini de lacrimi.

- Kate, spun și iau o pauză de câteva secunde, tatăl tău este la spital, spun încercând să îndulcesc puțin lucrurile pentru ea.

Și uitându-mă din nou în oglindă mi-am dat seama că orice urmă de copilărie din ochi îi dispăru acum. Avea o privire rece, a încetat să mai plângă, șoptindu-și că e puternică. În momentul ăla am simțit că voi muri. Fiica mea de cinci ani era mai matură decât credeam. Peste câteva secunde n-a mai putut să-și mai abțină lacrimile și silențios, fără măcar să suspine le-a lăsat să-i cadă pe obrajii roșii. Eram depășită de situație cu mult.

- Kitty? Scumpo, nu fi tristă, îi spun pe un ton mult prea jos. Totul o să fie bine, ne vom întoarce toți trei acasă și o să fie bine. Ce te-a învățat tatăl tău ore în șir? îi spun ei și totuși era o încurajare pentru mine chiar dacă simțeam că o mint și pe ea și pe mine.

- Să fiu o luptătoare, îmi spunne și-și trage nasul. Dar dacă nu se întoarce?

- Tatăl tău se întoarce mereu, iubito.

- De unde știi asta?

- Când tu de abia existai, tatăl tău a avut o urgență extremă și a trebuit să părăsească țara. Așa că a trebuia să plece pentru un an. Știi cât a rezistat plecat? O lună. Și știi de ce? Pentru că te iubește prea mult și nu poate sta departe de tine. Mereu se întoarce la mica sa prințesă.

Nu a zis nimic, nu m-a contrazis și nici nu a aprobat. Era grav, mi se spusese cât de grav este și știam că este un luptător. Aveam un pic de speranță chiar dacă prin cap îmi treceau doar cele mai proaste scenarii. Și, la naiba, erau atât de multe.

Nu am plâns, dar în schimb eram teleghidată. Ajunsesem într-un final și simțeam cum inima mea bate tot mai încet și mai încet în căutarea inimii sale. Presa deja aflase așa că se îmbulzeau efectiv la ușa spitalului venind apoi spre noi. Am trecut prin ei fără să-mi pese de nimic. Ca o adevărată fantomă.

Am vorbit cu o asistentă care ne conduse spre rezerva sa. Nu puteam să mă mișc, ceva mă ținea. Și-mi venea să țip, să urlu, să mă descarc cumva de toată suferința care mocnea în mine încet. Katrina rămase în sala de așteptare cu asistenta care încerca să o facă să se înveselească. Am pus mâna pe clanță și când am deschis ușa mi-am dus mâinile la gură, fiind uimită și am început să plâng tare, zgomotos, neputând să-mi controlez corpul. Tremuram în timp ce auzeam aparatul care-i monotoriza inima. M-am așezat lângă el privindu-l și plângând în același timp.

- Friederich? Friederich! strig și-l strâng de mână. Refuz să cred asta, refuz să cred că mă vei lăsa aici, cu o fetiță care are nevoie de tine și-un fiu care va avea nevoie de sfaturile tale. Haide, iubitule, trezește-te! mă aud strigând. Te rog, te implor, Friederich! Te implor, nu mă părăsi iar căci vei pleca cu tot cu sufletul meu. Ai promis, blondule, ai promis că noi doi vom muri unul lângă altul. Mi-ai promis că vei muri lângă mine, la nouăzeci de ani când deja vom fi prea bătrâni și senili pentrua ne mai mișca. Și acum ce faci? Doar ești un om de cuvânt, Friederich. Te implor, trezește-te și hai să mergem acasă, Katrina a suferit deja prea mult și îmi e teama de ceea ce va deveni dacă tu pleci, spun mai mult șoptit plângând din tot sufletul.

Chipul frumos era acum brăzdat de lovituri, vânătăi și sânge. Inima care-i bătea cu putere până acum se chinuia să mai bată de vreo câteva ori. Respira cu ajutorul unui aparat. Tot ce-l mai ținea în viață erau câteva mașinări. Pe mine tot ce mă ținea în viață era el.

,, Promit că nu te voi părăsi niciodată, Bee!''

,, Ar trebui să facem mai des greșeli!''

,,Tu doar fi lângă mine și lasă restul în mâinile mele!''

,, Du lasst mich fuhlen, mein Schatz!''

(mă faci să simt, iubito!)