Intersection Vol 1- Secrete În Umbră 🔞 FINALIZATA

Prolog

Prolog

    Întoarcerea în orașul natal, ar trebui să fie o împlinire și o fericire sufletească. Amintiri,înfrângeri și bucurii renăscând în memorie, de mult uitate, ceea ce pentru Cataleya înseamnă reîntregime personală, lăsând o bucată din ea, în aceste locuri cu mult timp în urmă. Privește strada, ce pare că nu are un sfârșit, și sincer vorbind chiar nu voia să o ducă la destinație. Soarele încă nu a apărut pe cer, fiind doar ea, mașina și bolta cerească încă neagră. Își privește reflecția în oglinda mașinii, chipul fiindui obosit și lipsit de viață. Lasă volanul în mâna stângă și cu cealaltă își trece degetele alunecândui printre firele de păr, blonde ca nisipul în bătaia soarelui, ce sunt ondulate în spate de vântul ce pătrunde prin geamul între-deschis.   Într-un impuls de moment în care mintea îi revine la ziua precedentă, sucește volanul făcând o deviere de la locul în care trebuia să ajungă. Nu îi era deloc ușor să accepte pierderea femeii ce a crescut-o, și pe care a crezut-o ființa ce i-a dat viața ani la rând. Atunci când a aflat de accidentul ce a adus la pierderea Mariei, Cataleya a pierdut încă o bucată a trecutului ce o ținea captivă chiar și la distanță, și cu toate aceastea și-a făcut curaj și a revenit în mormântul din care reușise să scape cu greu acum cinci ani. Cinci ani în care a încercat să reprime sentimente, ură și trădare dar care au rămas acolo ca o crăpatură ce la orice cutremur poate deveni o groapă. Punând piciorul pe pedala de frână, mașina se oprește în mijlocul străzii cu un sunet scarțâitor pe urechi creat de roțile ce au atins șoseaua, lăsând în urmă două linii negre. Deschide portiera și coboară din automobil, simțind briza mării ce îi atingea pomeți înfierbântați, fiind o temperatură destul de ridicată chiar și la acea oră a dimineții. Aerul cald și umed, mirosul de sare marină și de pește proaspăt pescuit, o fac să închidă ochii și să se lase purtată de simțurile activate, în amintirile copilăriei. Pășește spre malul mării lăsând tenișii pe marginea trotuarului descoperind  nisipul cum îi gâdilă tălpile și o ating cu delicatețe printre degete. Reflecția soarelui abia trezit ce urcă treptat , pe cerul roșiatic, în apa cristalină a mării o fac să zâmbească euforică. Își așează picioarele în bătaia valurilor ce se izbesc de mal ca apoi să se retragă prinzând forță revenind cu mai multă putere și inspiră aerul de mult uitat, lăsândul să îi pătrundă în plămâni.
Nu credea că va putea savura iar răsăritul soarelui pe această insulă ce părea un paradis în timpul verii. Simte pentru a nu știu câta oară vibrația telefonului în buzunarul pantalonilor, și îl extrage cu greu privind micul ecran și numele ce apărea pe mijloc. Respinse apelul și îndesândul înapoi își face curaj plecând iar la mașină.

     Insulele Capri sunt paradisul și infernul. Pentru turiști era doar o atracție și un loc mirific în care să îți petreci câteva zile în pace. Pentru locuitori lucrurile stăteau cu totul diferit, având mereu frică de ceea ce se putea întâmpla la orice colț. Străzile din Napoli nu a fost şi nu vor fi niciodată sigure, fiind un loc primejdios și terifiant atunci când sunetul gloanțelor flutură prin aer ajungând în timpanele urechilor, sau o simplă luptă de putere prin lovituri de pumn ce pot sfârși cu arme letale. Mafia italiană, având numele de Gomorra, un cuvânt pe care îl auzi doar șoptit în ureche, deține puterea absolută. Politica, cultura și tot ceea ce are legătură cu bunăstarea acestui oraș, se află în mâinile celor patru clanuri ce împreună alcătuiesc acest mare imperiu. Acesta este unul dintre motivele ce au împins-o pe Cataleya să plece și să uite oroarea prin care a trecut atunci când tatăl sfârșise într-un conflict și își pierduse viața.  Amintirile acelei seri cumplite vor fi bine întipărite în memoria ei, cu toate că sunt ascunse într-un loc cât mai îndepărtat, mereu reușesc să învie în momente inoportune. Cataleya nu va uita niciodată moartea tatălui ei. Fiind o seară liniştită, familia aflându-se la masă, vorbind despre ziua ce tocmai se încheiase când în fracțiune de moment dau buzna oameni mafiei îmbrăcați în negru şi armați cu pistoalele la vedere. Îmânează un cufăr ce ei trebuiau să îl ascundă, fiind înconştienți de conținutul acesteia. Speriați și cu inima ce pulsa ca o nebună făceau ceea ce le fusese spus și totul avea să revină la normal. Totul se petrecea atâta de repede că nu aveam timp să gândească, sau să reacționeze fiind luați prin surprindere de Carabinieri. Răscolind lucrurile găsiră cufărul ce conținea cocaină pură, tatăl lor fiind arestat pe loc. În momentul în care a părăsit casa știa ce urmează să se întâmple, viața lui atârna de un fir de ață, din acest motiv îmbrățișează copii pentru ultima dată. Pășind în fața ușii, clanurile s-au asigurat că ceea ce putea spune nu va fi niciodată revelat și familia fiind constrânsă, trebuia să mențină liniștea altfel urmau căile prea iubitului tată și soț.Astfel de întâmplări erau mereu prezente în aceste cartiere ce păreau arât de liniştite dar defapt sunt în război de ani întregi, din generație în generație. Acele amintiri o fac pe Cataleya să lase câteva lacrimi să se rostogolească pe obraji chiar dacă ani au trecut. Cuprinde volanul în palme și strânge de el alungând orice urmă de tristețe ce îi cuprindea sufletul și îl zdruncina iar. Atunci când ajunge aprope de oraș, realizează că aerul începe să lipsească în mașină și că în mai puțin de jumătate de oră a ajuns la destinație.

    — Mda, nu reușesc să mai stau locului de bucurie! Își spusese ironică, auzind doar ecoul cuvintelor ei în mașină. Nu era pregătită să înfrunte greutățile ce aveau să vină odată cu revenirea ei, și cel mai important nu era pregătită să revadă acei ochi negri ce au făcut-o să plângă, să râdă și să simtă sentimente contradictorii mult timp.   Își întinde degetele lungi spre casetofon și apasă butonul CD-player. O voce suavă și liniștită, de femeie, se aude pe fundal ce o face pe ea să zâmbească iar. O melodie veche dar plină cu amintiri frumoase pentru Cataleya și fratele acesteia.  Lasă mașina să prindă mai multă viteză sub greutatea corpului ei și își pregătește discursul ce avea să îl țină în memoria femeii ce a adus la distrugerea viselor ei dar care a și crescut-o ani la rând.  Parchează mașina în fața cimitirului și își schimbă hainele într-o rochie neagră de dantelă, ce îi stătea puțin lărguță având câteva kilograme mai puțin. Observă trandafirul alb ce stătea liniștit pe banchetă, îl ia printre degete și îi atinge petalele delicate. O floare atâta de frumoasă dar în care îți poți zgâria pielea dacă nu ești atent. Astfel sunt și personale, delicate și frumoase dar aprigi și cumplite în același timp.  Își lasă privirea să alunece pe geam spre lumea ce așteptă să își ieie adio de la femeia ce a lăsat această lume, pentru ultima dată, dar ea nu se simțea pregătită. În inima ei știa că disprețuia această ființă pentru rolul ce îl jucase în viața ei. Fiind trecutul și ani și-au pus amprenta se sfătuiește să lase orice fel de dispreț și să își ie-ie rămas bun.  Își netezește rochia oftând lung și clipește din gene, lăsând orice fel de tensiune să plece oarecum. Pășește cu pași mici spre mulțimea ce șoșoteau cuvinte dulci și triste chiar dacă toată lumea știa ce fel de persoană fusese în ultimi ani. Statul ei de schizofrenie devenise din ce în ce mai grav cu trecerea anilor și nimic nu a putut ajuta când a decis să își ie-ie viața, lăsând în urmă multe întrebări fără răspuns. Observă părul blond și cârlionțat al fratelui prin mulțime și merge spre el atigându-i umărul. Ochii lui triști și plini de lacrimi o privesc incredul de prezența ei.

    —Ești aici. Ai venit! Vocea lui răgușită avea o urmă de bucurie. O cuprinde în brațe și o sărută pe frunte având mare nevoie de o persoană ce într-adevăr cunoaște situația și înțelege prin ce trece.

    —Sunt aici Michele. Totul va fi bine! Îi răspunde îmbrățișării de urs cu o mică urmă de reținere, simținduse puțin depășită de situație. Înghite în sec și amândoi lasă strânsoarea atunci când vocea preotului întrerupe liniștea. Fiecare își spune părerile de rău și atunci când vine rândul ei simte o reținere, ca o piatră pe inimă. Nodul în gât o împiedică să poată vorbi și inima bătea atât de puternic că din moment în altul coșul pieptului se sfărâma în bucățele. Se rezumă să pună trandafirul alb lângă fotografie și cu privirea în pământ pleacă, lăsând în urmă susurul persoanelor prezente. Merge spre mașină fără să privească înapoi cu lacrimile ce îi curgeau ca două râuri pe ambi obraji. Fiind cuprinsă de gânduri și frustrări nu realizează pe unde merge până când nu se izbește de un corp masiv. Își ridică privirea spre persoana în pricină și înghite în sec privind șocată acei ochii verzi,luminați de acea sclipire ce o cunoștea atât de bine. Puterile ei pălesc în prezența lui și tot ceea ce își repetase în acești ani dispare ca nisipul în prezența vântului.   Orice fărâmă de trecut reânvie ca și cum timpul nici nu ar fi trecut în tot acest ani. Momentele și sentimentele sunt la fel de intense și prezente ca în momentul plecării și realizează că nimic nu putea împiedica ceea ce simt unul pentru altul. O poveste scrisă pas cu pas, o iubire invincibilă și o dezamăgire insuportabilă a fost pusă într-o carte ce tocmai fusese deschisă iar alungând praful ce s-a acumulat pe ea, revenind la viața ca și pasărea Fenice din propria cenușă. Atingerea degetului lui ce îi așează o șuviță după ureche o fac să tremure și să paralizeze în fața prepotenței ce o fac iar să sufere.

    — Cataleya! Susură numele ei printre buze ca și cum ar fi fost un diamant. Îi era imposibil să nu o privească. Prezența ei îl distrugea dar îl făcea să respire iar, ca și cum toți acești ani fără ea era ca și deșertul fără nisip.

    —Anthony! Își lasă inima să răsufle iar și simte cum prezența lui, atingerea aceea simplă să fie cuțitul ce se răsucește în rană.