Adoptată [Vol.II]

Capitolul 26

- M-au invitat unde?

Țip fără să vreau. Sunt foarte surprinsă și cred că se observă. Nu știu cum altcumva să fiu. Aproape îmi vine să râd din cauza fricii mele neînsemnate. M-am întâlnit cu părinții mei de mai multe ori în locuri diferite. Da, de fiecare dată era ciudat, dar se termina bine. Nu ar trebui să am o reținere doar pentru că m-au invitat la ei acasă.

- E în regulă dacă nu vrei. Cu siguranță vor înțelege. 

- Nu am spus nu. Doar că nu mă așteptam la asta.

Să mă aflu în casa unde mi-am petrecut cei mai răi unsprezece ani ai mei cu siguranță nu mă entuziasmează. Aproape mă înspăimântă ideea de a păși din nou pe podelele locuinței. Dar trebuie să îmi înfrâng temerile dacă vreau să trec mai departe.

- Gândește-te bine la asta. Dacă nu te răzgândești, plecăm mâine. 

Luke îmi plaseasă un pupic pe frunte înainte de a pleca în bucătărie. Mă uit la Marco pentru o părere, iar el doar dă din umeri.

- Nu mă întreba pe mine. Eu nu aș putea să-i văd dacă erau părinții mei.

- Uneori mă întreb cum de eu pot să o fac. 

- Ai puterea de a ierta. Părinții tăi ar trebui să se simtă foarte recunoscători pentru asta. Dacă nu te simți confortabil să mergi în casa unde ți s-au întâmplat atâtea lucruri, ar trebui să înțeleagă.

- Nu e vorba de asta. Știu că vor înțelege. Dar nu vreau să trăiesc cu frica asta. E doar o casă. Probabil e schimbată total cu banii de la Luke. 

- Nu e vorba de cum arată casa, ci de ce s-a întâmplat în ea. Creierul tău asociază locuința aceea cu toate amintirile tale neplăcute. De aceea îți e frică.

Meditez puțin la cuvintele sale. Probabil are dreptate. Nimic de acolo nu poate să-mi facă rău, dar mie îmi e teamă. Din cauza amintirilor nu pot vedea casa aceea ca pe o locuință normală. Mai toate camerele de acolo sunt în ceață în mintea mea. Doar camera unde îmi petreceam tot timp e vie în amintirile mele. Dar nu camera aceea mi-a făcut răul, ci părinții mei. Acum ei  nu mi-ar putea face niciun rău. 

- Mă voi duce. Nu are de ce să-mi fie teamă.

- Bine atunci. Eu ar trebui să plec. S-a făcut târziu. 

- Nu stai la cină? 

- Nu. Trebuie să merg la mama în seara asta.

Mă încrunt. Asta nu sună bine.

- Cum adică în seara asta? Nu acolo locuiești?

- Ah, da. Am omis detaliul acesta. M-am mutat. 

- Serios? Când?

- De când tata a fost închis. Mama nu e în apele ei, iar eu nu vreau să iau parte la circul pe care îl face.

Nu m-am gândit până acum la mama acestuia. Am întâlnit-o de câteva ori. Pare o femeie drăguță. Nu cred că închiderea soțului său i-a picat prea bine.

- E bine?

- Tata i-a spus despre tine. Nu și-a găsit momentul să fie sincer. Ea a clacat după câteva zile după. 

- Îmi pare rău. Mi-aș fi dorit ca familia ta să nu fie implicată în toată asta.

- Nu îți cere scuze. Nu am avut niciodată o familie perfectă și asta e doar pentru că tata nu a putut să-și rezolve problemele. Mă bucur că s-a terminat între de ei. Relația aia era mult prea nesănătoasă.