Adoptată [Vol.II]

Capitolul 29

Îmi așez părul încât să arate mai aranjat. Vreau să apar mai prezentabilă, dar rochia lărguță cu model floral și părul meu prins într-o coadă banală nu prea mă ajută. Toate femeile de aici sunt îmbrăcate în haine formale, ce le stă perfect pe corp. De ce angajatele de aici sunt atractive?

Mă îndrept spre recepționeră. Cineva e deja înaintea mea acolo. Sper să nu stea prea mult. Nu vreau să mai pierd vreme. Mă pun în spatele doamnei ce vorbește cu recepționera. Îmi deschid telefonul și îi spun lui Luke că am ajuns.

- Mulțumesc. Spune femeia din fața mea.

Îmi ridic privirea. Cunosc vocea asta. Pentru câteva secunde mă gândesc că sunt doar paranoică, dar privirile ni se intersectează. Amanda. Îmi face cu ochiul, zâmbind. Simt cum sângele îmi fierbe și încerc să rămân calmă. A demisionat. Ce caută aici? Luka m-a mințit din nou nou? Incredibil! Mă simt trădată. Iarăși. Nici nu sunt nervoasă pe Amanda, care, se pare, are același loc de muncă. Înspre Luke se îndreaptă toate emoțiile mele. M-a mințit. Așa cum o face mereu.

- Bună ziua. Cu ce vă pot ajuta?

Recepționera mă scoate din gânduri. Mă adun și forțez un zâmbet. Sunt într-o stare de șoc total. Dar nu trebuie să mă pierd cu firea.

- Unde se află biroul lui Luke Blake?

- Primul etaj a treia ușa. Cine dorește să îl viziteze?

- Izabella Blake.

Apucă un pix și scrie ceva pe o hârtie. Îmi dă să semnez în dreptul numelui meu. Îi adresez un "la revedere" cât de senin pot și o iau grăbită spre birou. Sunt prea agitată să iau liftul. Mă urc pe scări și merg una câte una până ajung la primul etaj. Caut ușa pe care scrie numele lui. Trag aer în piept, dar asta nu mă calmează câtuși de puțin. Nu știu de unde toată furia asta pe care o simt. Însă prefer să fiu așa decât rănită.

Intru pe ușă fără niciun avertisment. Îl găsesc pe Luke la biroul său, cu ochii pe niște dosare. Se uită în direcția mea imediat. Vrea să îmi zîmbească, dar se oprește când îmi vede expresia facială.

- S-a întâmplat ceva? Întreabă îngrijorat.

Închid ușa și pășesc în încăpere. Am atâtea să îi spun. Am atâtea jigniri pe care să i le adresez. Însă nimic calculat și rațional. Poate chiar nu sunt atât de matură pe cât vreau eu să par.

- Mă întreb cum ai avut tupeul să mă chemi aici. Nu ți-a fost teamă că aș putea să întâlnesc pe cine nu trebuie?

El se uită confuz la mine. Vrea să spună ceva, dar buzele i se mișcă fără a scoate un sunet. Mă uit la el. Asta îmi hrănește și mai tare nervii pe care îi am.

- Nu înțeleg despre ce vorbești, Iza.

- Ah, nu înțelegi? Uite cum stă treaba, Luke. Am avut încredere în tine. Chiar după ce m-ai înșelat. Te-am iertat și am continuat să am încredere. Dar asta a umplut paharul. Mi-ai spus că nu mai nicio treabă cu ea, iar acum o văd aici?

Răbufnesc. Abia îmi pot controla tonul vocii. Nu vreau să atrag atenția nimănui. Să mă cert cu el într-un birou poate fi puțin mai dificil.

- Ce? Care ea? Pe cine ai văzut?

Faptul că o face pe prostul mă enervează și mai tare. Pufnesc într-o încercare de a râde.

- Pe Amanda, idiotule! Crezi că nu am ochii pentru a vedea cine trece pe holuri?

Mă privește. Atât face. Vreau să vorbească. Vreau să îmi explice ce se întâmplă, deși e clar că am fost trasă pe sfoară.

- Amanda? Izabella, nu știu ce caută aici. Îți promit că nu am nicio legătură cu asta.