Adoptată [Vol.II]

Capitolul 14

Luke

Mă trezesc cu o durere de cap enervantă rău de tot. Mă ridic în șezut și îmi frec ochii leneș pentru a mă trezi. Mă uit în jurul meu și observ că sunt în dormitorul meu. Cum naibii am ajuns acasă? Nu îmi amintesc mare parte din seară. Am condus beat până acasă? Ce m-a apucat aseară de am băut. Nici nu vreau să știu ce e în capul Izabellei? Stai. Unde e Izabella?

- Te-ai trezit în sfârșit.

Vocea fetei pe care o căutam cu privirea se aude după ce ușa se deschide. Expir ușurat când o văd. E în regulă. Vine spre mine.

- Ce s-a întâmplat? Întreb puțin nedumerit.

- Te-ai îmbătat, Luke! M-ai lăsat singură în ditamai clubul. A trebuit să te caut o oră! Spune ea iritată.

Îmi închid ochii și îmi las capul pe spate. Am fost atât de idiot aseară. Nu îmi amintesc să o fii lăsat pe Izabella singură. Știu că am stat într-o camera mai liniștită în care obișnuiam să merg pe când abia am venit în oraș. Am mai băut câteva pahare apoi totul e în ceață.

- Îmi pare rău, iubito! Nu mă așteptam să se ajungă la asta.

Abia reușesc să vorbesc. Iza pune pe noptieră un pahar cu apă și o pastilă. Mă uit spre ea, iar ea îmi face semn să le iau.

- Nu știu dacă e pentru durere de cap sau pentru a nu rămâne gravidă, dar poți să îți încerci norocul.

Râd. Mă miră că știe unde țin pastilele. Iau totuși pastilă și sper să fie aia bună.

- Cum am ajuns acasă?

- M-am întâlnit cu Amanda și ea m-a ajutat să te găsesc. Și tot ea ne-a condus până aici.

Aproape mă înec când ii aud numele. Încerc să nu par atât de surprins pe cât sunt. Nu poate fi vorba de Amanda la care mă gândesc eu.

- Ce? Întreb eu debusolat.

- Da. A trebuit să îi accept ajutorul pentru că tu erai prea beat să poți conduce. Oricum, nu a fost atât de rău să stau cu ea. Am putut rezista.

Oftez și o apuc de mâna, aducând-o mai aproape de mine. Nu cred ca Amanda i-a zis vreo ceva. Nu pare tristă. E mai mult iritată.

- Te iubesc Luke, dar mă enervezi atât de tare uneori. Mărturisește ea, iar eu o sărut scurt.

- Și eu te iubesc.

Se pune în brațele mele, încolăcindu-și mâinile în jurul meu. O prind de șolduri și o trag lângă mine cât de mult îmi permite burta ei.

- Urăsc faptul că nu pot fi supărată pe tine.

- Eu ador asta.

Iza își dă ochii peste cap. Îi fur un alt sărut.

- Pot să știu ce ai făcut tu aseară? Mă întreabă din senin.

Încerc să îmi amintesc câte ceva, dar nu știu ce am facut toată seara.

- Nu îmi amintesc prea mare chestie. Tot ce știu e că m-am dus la etaj din cauza gălăgiei. Am stat într-o cameră cu mai multe persoane și am vorbit despre nu știu ce.

- Nimic altceva?

- Nimic altceva.

Ea dă din cap semn că a înteles. Se dă jos de pe mine și se întinde pe partea goală a patului. Îmi pun mâna pe fața ei, mângâind-o.

- Trebuie să merg la muncă. Spun eu după o pauză de timp.

- Mă gândeam că azi stai acasă.