Adoptată [Vol.II]

Capitolul 1

Îmi așez mai bine pătura pufoasă pe picioare și mă uit plictisită la televizor. Schimb canalele unul după altul fără să caut neapărat ceva pentru a mă uita. Mă uit la ceas. Luke întârzie. Din nou. De la o vreme pune serviciul înaintea familiei. Abia îl pot vedea câteva ore. 

Din nou a devenit foarte strict cu mine. Mai ales cu ieșirile din casă. Nu am voie să ies fără el. De parcă aș fi un afurisit de copil! Până acum nu era așa. Mai ales de când ne-am căsătorit. Se comporta ca un soț bun și atât. Acum pare că a revenit iarăși la Luke cel cu reguli multe. E frustrant. 

Motorul unei masini se aude. Ma duc spre fereastră şi ii vad masina lui Luke oprind in fata casei. Deschid usa şi ies afară pentru a-l întâmpina. Iese din masina iar eu ii sar în braţe.

- Mi-a fost dor de tine!

Îl sărut înainte să îl strâng mai tare în brațe. Își presează buzele de creștetul capului meu, apoi îmi dă o părul ce îmi stătea în ochi după urechi. 

- Si mie, iubito. Acum hai in casa, e frig. 

Dau din cap aprobator și plec în casă țopăind. Îl aud chicotind în urma mea și nu îmi pot stăpâni un zâmbet. Îmi reiau locul de pe canapea și mă învelesc cu pătura. Imediat apare și Luke lângă mine. Mă prinde în brațele lui, iar eu mă cuibăresc la pieptul lui. Palmele lui reci se așază pe burta mea, mângâindu-mă. Am parcurs patru luni de sarcină. Unele dintre cele mai dificile luni. Când am decis că vreau un copil nu mă așteptam să vină cu atâtea complicații. Și nici nu e măcar născut.

- Te simți bine? Vrei să-ți aduc ceva? 

Mă întreabă în timp ce îmi sărută obraji. Îmi închid ochii și mormăi dezaprobator. Știu că unul dintre motivele pentru care Luke a redevenit mult prea grijuliu cu mine e copilul. Abia îmi dă voie să fac câte ceva. 

- Tu te simți bine? 

- Putin obosit, dar bine. 

Îmi zâmbește strâmb. Puțin e un cuvânt mic. Mereu îl văd extenuat. Și mereu îmi spune că e bine. Dar pot vedea că își supraîncarcă timpul mult prea mult. Nu asta îmi doresc. Nu vreau ca el să fie plecat mereu de acasă. Vreau să ne petrecem timp împreună. 

- Mâine e weekend, știi?

- Da.

- Înseamnă că putem ieși undeva. Nu am mai făcut asta demult.

Îl aud oftând. Știu deja că nu e de bine. Ca de fiecare dată, mă refuză.

- Nu stiu, iubito. Chiar nu am chef sa merg nicăieri.

- Bine. Plec singură dacă nu te simți în stare să îți peteci timpul cu mine. 

- Nu o lua așa! O lăsăm pe altă dată. 

- Pe altă dată când? 

Altă dată trebuia să fie mâine. Pentru că a spus altă dată și săptămâna trecută. A spus altă dată și acum două săptămâni.

- Nu știu, Iza. Când voi avea timp.

- De ce?

- Pentru ca aşa spun eu.

- Ăsta nu e un motiv. Nu poți să mă ții în casă doar pentru că așa vrei tu.  

- Eu cred că pot. 

Mă las pe spate, punându-mi capul pe umărul lui, pentru a-l vedea. 

- Nu e corect, am optsprezece ani, cred că sunt de matură încât să-mi iau propriile decizii.