Adoptată [Vol.II]

Capitolul 9

- Ce fac eu? Ce faci tu mai exact?

Marco îl privește pe presupusul său tată cu ură și dezamăgire. Adam vrea să spună ceva, dar se orprește. Cu siguranță sunt multe de spus între cei doi. Îmi imaginez ce e în capul lui Marco acum. Și eu sunt surprinsă de faptul că sunt rude. Nu aș fi crezut vreodată că el ar fi crescut de un asemenea om. Dar nu îi pot lăsa să aibă o conversație când Luke zace pe jos.

- Marco...

El se întoarce spre mine și scrutură din cap. Ajunge repede în dreptul meu și dezlegă nodurile rămase. Imediat ce strânsoarea se duce cad în genunchi. Încerc să mă ridic, dar picioarele mele nu pot să mă susțină. Las baltă ideea de a revenii pe picioarele mele și merg mai mult târâș până în locul unde se află Luke. Îi apuc fața prină cu vânătăi între palme. Are ochii închiși și abia ce respiră. Încerc să mă abțin din plâns. Lacrimile mele nu vor rezolva nimic. Mă uit spre Marco. Vreau să îl întreb ce facem acum, dar niște sunete de sinere mă întrerup. Patru mașini de poliție opresc aproape de noi.

Vreo doisprezece polițoști ies înarmați deodată. Jumătate din ei intră în casă, iar ceilalți se ocupă de Luke și Adam. Vreau să umăresc ce cei ce l-au luat pe Luke, dar un alt polițist se pune în fața mea. Mă uit confuză la el, așteptând să-mi spună ce vrea.

- Tu trebuie să vi cu mine.

Vreau să îi spun că trebuie să mă duc cu Luke, dar iese doar un sunet gâtuit. Îmi pun mână pe gât din cauza durerii pe care o simt. Nu pot vorbi.

- Nu poți vorbi? Mă întreabă el, iar eu dau din cap apropator.

- Nu nu vei fi de mare ajutor atunci. Haide, te duc acasă.

Mă apucă de încheietură și merge înainte. Mă împotrivesc. Nu vreau acasă. Vreau să fiu lângă Luke. Polițistul nu se oprește însă din mers. Îmi smucesc încheitura din strânsoarea sa, iar el se întoarce spre mine încruntat.

- Uite fetiță, nu poți sta aici. Nu mai sta în cale și vino cu mine. Spune el autoritar.

- Hei. Ea e soția lui Luke. Nu crezi că mai bine ai duce-o la spital pentru a-l vedea?

Marco apare lângă noi. Polițistul se uită sceptic la mine și la prietenul meu, apoi oftează. Ne face semn să mergem după el. Îl urmăm până la o mașină. Ocup împreună cu Marco locurile din spate.

- Nu pot să te duc la spital acum. Luke nu era într-o stare prea bună. Nu te vor lăsa să-l vizitezi. Te voi lăsa acasă și te poți duce peste câteva ore. De obicei vizitele încep cu ora opt.

Mă încrunt. Nu! Nu îmi pasă că voi sta pentru nimic într-un spital. Vreau să știu dacă e bine sau nu. Încerc să îi spun lui Marco din priviri că nu vreau. Îmi vreau vocea înapoi.

- Am priceput. Plecăm acasă atunci.

Spune și îi dă aderesa casei mele. Oftez nervoasă. Soarele a început să apară pe cer. Oare cât o fi ceasul? Mă uit la micul ecran al radioul mașinii și observ că e abia cinci. Mai am de așteptat trei ore. Oftez și îmii rezem capul de geamul mașinii. Am reușit. Am rezolvat cazul. Eram atât de aproape de eșec.

După vreo jumătate de oră, mașina se oprește. Deschid portiera și ies. Picioarele îmi tremură când îmi pun toată greutatea pe ele, dar îmi mențin echilibrul. Imediat după ce și Marco iese din mașină, polițistul pleacă.

Intrăm în casă și mă așez pe canapea. Îmi duc genunchii la piept și mă uit în gol. Ultimele ore au fost oribile. Sunt atât de epuizată. Singură parte bună e că nu a fost totul degeaba. Însă Luke nu e bine. Nu imagina că nu o supraviețuiască. Trebuie să își revină. Am nevoie de el. Nu poate muri pur și simplu. Pare prea ireal pentru a se întâmpla.