Adoptată [Vol.II]

Capitolul 8

Aștept ca ușa asta să de deschidă de prea mult timp. Încep să mă îndoiesc că Garry va mai venii. Poate a vrut doar să se amuze pe seama mea. De ce a încuiat ușa dacă oricum urma să-mi dea drumul. De ce nu am gândit-o pe asta?

- Hei! Nu te mai holba la peretele acela. Parcă voiai să ieși de aici.

Vocea lui Garry provoacă un ecou în cameră. Îmi îndrept privirea spre el și îi zâmbesc ușurată. 

- Am crezut că nu mai vi.

- E vorba de fiica mea. Nu pot lăsa baltă șansa de a o revedea.

Se dă din tocul ușii, făcându-mi loc să ies. Mă uit prin jurul holului lung ce iese la vedere. Nici acesta nu e bine luminat. O fereastă iese la iveală. Mă uit prin aceasta și observ că e noapte. Oftez. Mi-ar fi fost mai ușor dacă era zi. 

- Cum ar trebui să ies de aici?

- Am o idee, dar e riscant. o iei la stânga imediat ce ajungi în capătul holului. Acolo sunt camerele noastre. A lui Adam e cea din capăt. El are cheia de la ieșirea din spate, singura care nu e păzită. O vei găși ușor. Acum el e plecat la soția lui. Probabil are cheia prin cameră. Nu știu când se va întoarce, așa că nu pierde timp. Eu voi fi afară, așteptându-te. Grăbește-te.

- Sigur asta nu e o capcană?

- Cum eu am ales să am încredre în tine, și tu poți avea în mine.

Mă uit sceptică la el. Ce am de pierdut totuși? Deja sunt închisă aici. Trebuie să merg pe încredere. Expir aerul pe care l-am ținut prea mult în plămâni și fac un pas în față. Doar mergi, Izabella.

- Dacă nu vii într-o jumătate de oră, te las baltă. 

Îi mai aud o singură dată vocea. Măresc pasul. Faptul că îmi pune și limită de timp nu face mai mult decât să mă steseze și mai tare. Sper ca Adam să fi pus cheile într-un loc ușor de găsit. Mă opresc când ajung la capătul holului. Mă uit în stânga și în dreapta. Trebuie să o iau la stânga. Mă întreb ce se afla în partea dreaptă. În stânga e mai multă lumină, pe când în dreapta e la fel ca pe holul acesta. Oare acolo sunt ascunși cei răpiți? 

Nu trebuie să deviez de la plan. Chiar dacă ei sunt acolo, cu ce îi pot eu ajuta? Odată ce ies de aici, ei vor fi ca și liberi. Trebuie doar să mai aștepte puțin. 

Partea cea stângă duce la mai multe camere. Cea din capăt e a lui Adam. Testez mânerul. E deschisă. Îmi fac curaj și o deschid. Mă uit prin jur, dar nu văd nimic din cauza întunericului. Bâjbâi după întrerupător. Simt ceva din plastic, așa că apus pe el. Becul pur central se deschide, luminând toată camera. Privesc încăperea. Totul e ordonat. Ar trebui să fie ușor să găsesc ceva, nu? Mă îndrept spre biroul de lemn și caut prin sertare. Nu găsesc decât niște hârtii și pixuri. Bine, biroul iese din discuție. Verific jachetele din cuier. Nici astea nu au vreo cheie. Caut sub covor, pat, mobilă, peste tot. Nimic. Dacă aș fi un psihopat care deține cheia de la o ieșire nepăzită, unde aș ascunde-o?

Încep să revizuiesc din nou dulapurile. Poate nu am căutat bine. Nici măcar o singură cheie nu pot găsi. Oare pot deschide o ușă cu o afrafă? Nu că aș avea una, dar poate putea folosi una de birou. În filme merge.   

Gândurile mele sunt alungate de niște zgomote. Oh, vai! Se aud pași. Se aud din ce în ce mai tare. Trebuie să mă ascund. Sub pat e prea susprect, în dulapt nu încap, după ușă e prea previzibil. Înainte să mă pot gândi la altceva, ușa se deschide. Îngeț instant din cauza fricii. Vrea să dispar. Vreau să mă pot teleporta în altă parte. Adam intră în cameră.  Expresia lui nu se schimbă dratic. Pare doar puțin... amuzat? De ce nu e nervos? Mă aflu în camera lui. Nu trebuie să fiu aici.