Adoptată [Vol.II]

Capitolul 20

Izabella

Îmi duc privirea pe tavanul acum luminat. Nu  vreau să mă aflu aici. Nu vreau să împart aceeași cameră cu Luke și cu siguranță nu vreau să împart același pat cu el. Dar nu pot să fac nimic în legătură cu asta. Dacă familia lui Luke ar afla probabil că ar face o petrecere separată. Nu m-ar ajuta cu nimic. Mai bine ținem totul pentru noi. Suntem destul de maturi ca să ne putem rezolvăm problemele singuri. 

Un mormăit îmi distrage atenția. Ochii lui Luke se întredeschid, dar se închid înapoi din cauza luminii. Iubeam să mă trezesc înaintea lui și să îl privesc dormind. Acum când mă uit la el mă doare pieptul. Se întoarce cu fața spre mine. Clipește leneș și își așează mai bine capul pe pernă.

- Mă vei putea ierta vreodată? Șoptește.

- Dacă eu m-aș fi culcat cu altul, m-ai fi ierta? 

Răspund, iar el oftează. Nu are de gând să răspundă. Desigur că nu m-ar fi iertat. Dar nu ar avea de ales decât să se împace cu asta. Așa cum ar trebui să fac și eu. E prea târziu să dau înapoi acum.

- Mi-e foame. 

Schimb subiectul. Nu vreau să vorbesc despre faptul că s-a culcat cu Amanda. E mult prea deveme pentru asta. Rana din inima mea e mult prea proaspătă pentru a o agrava. 

- Ce ai vrea să mănânci?

- Lapte cu cereale.

- Să sperăm că Matilda are lapte cu cereale. 

Se ridică din pat. Dau să mă ridic și eu, dar își pune mâinile pe umerii mei și mă pune înapoi în pat.

- Așteaptă aici. 

Mă încrunt, dar nu protestez. Mâncarea la pat e ceea ce cuplurile fac. Iar noi acum suntem certați. Dar înainte să spun ceva el deja a plecat.

Îmi plimb ochii prin cameră. E decorată drăguț. Cred că îmi voi petrece mult timp aici. Nu am de gând să interacționez cu nimeni din casa asta. Așa că camera asta va fi singurul meu refugiu. Nu i-am cunoscut niciodată toată familia lui Luke. Dar sunt sigură că sunt exact ca părinții lui. Urăsc oamenii ăștia. Nu-mi vine să cred că sunt blocată cu ei în momente ca acesta.

Ușa se deschide, făcându-mă să tresar. Luke apare cu un bol în mâini. Se chinuie să închidă ușa cu spate. După ce reușește vine spre mine. Se așază cu grijă în pat, atent să nu scape conținutul din bol. Mă ridic în șezut și încerc să iau bolul din mâinile sale, dar mă oprește. 

- Te descurci sau te hrănesc eu, așa cum o făceam când erai mai mică? 

Un zâmbet micuț îi apare pe față. Țin minte că îmi dădea să mănânc când eram răcită pentru că altfel nu mâncam. E mai bun ca tată decât ca soț. Atunci îmi oferea prea multă atenție, iar acum prea puțină.

- Nu mai am unsprezece ani.

Iau bolul și aproape îl răstorn. Expir ușurată că totul rămâne la locul lui. Iau o lingură din bol și o îndes în gură. În timp ce eu îmi ronțăi cerealele Luke îmi ia lingura și el și el o gură din cerealele mele.

- Hei, sunt ale mele!

Mă întind după lingură, iar el o pune deasupra capului său. Mă încrunt. 

- Sunt sigur că te-am învățat să împarți.  

Mai ia o înghițitură. Apuc lingura din mâna lui și mă servesc din mâncarea ce trebuia să fie a mea.

- Nu vreau să stau prea mult în preajma familiei mele. Și sunt sigur că nici tu nu vrei. Așa că azi îți prezint orașul. 

Mă uit spre el și nu știu dacă să îi mulțumesc sau fiu nervoasă pe el. Singura variantă ca să scap de toată lumea e să stau cu el. De ce nu pot alege să stau singură?