Adoptată [Vol.II]

Capitolul 21

- Îmi stă oribil, nu-i așa? 

Mă uit în oglinda salonului în timp ce tot îmi bag mâinile în părul meu acum mai scurt. Îmi ajunge până la coate și e mult mai ușor. Mă învârt și îmi aranjez părul de vreo cinci ori. Arăt diferit. Și nu știu dacă e de bine sau de rău.

- Nu știu despre ce vorbești. Arăți foarte bine. 

Îl privesc prin oglindă. Zâmbește. Obrajii mi se fac instant rozalii și încerc să-mi revin în fire. Urăsc că mă face să mă simt așa când suntem în situația asta. Mă bucur că mă crede frumoasă. Părerea altor persoane nu mă interesează. Dar a lui contează, în ciuda lucrurilor pe care le-a făcut. 

- Vezi. Ești frumoasă!

 Mă uit la reflexia mea din oglinda, iar gura mi se între deschide.

Sunt frumoasă? 

Arăt...diferit. Dar asta nu mă face să mă simt frumoasă. Sunt multe imperfecțiuni ce se arată chiar dacă părul meu e scurt. Însă el m-a numit frumoasă de fiecare dată, nu conta dacă abia mă trezeam, dacă mă chinuiam să arăt bine sau dacă arătam obișnuit. Oare mă mințea? Nu pot fi frumoasă mereu. Am avut momente în care mă priveam și nu știam pe cine am în față. Dar, până și în acele momente eram frumoasă pentru el. Cel puțin asta îmi spunea.

- De ce te gândești atât de mult la asta? Mă uit la el prin oglindă și îl văd zâmbetul amuzat. 

- Nu-mi mai spune că sunt frumoasă când nu sunt. Îmi las privirea în jos când îi aud oftatul.

- Când vei învăța să accepți un compliment? Mă rotește spre el și îmi apucă mâna.

- Haide, am pierdut aproape toată ziua la cumpărături. O ia înainte, spre ieșirea din salon. Merg încet, fiind în spatele lui.

Cred că s-a plictisit de mine. Nu am mai stat unul lângă altul de mult timp. Deși încă sunt rănită din cauza acțiunilor lui, mi-a plăcut să-mi petrec timpul cu el. Mi-a fost dor de asta. Însă, pentru Luke, probabil am fost doar o bătaie de cap.

- Mie mi-a plăcut. Șoptesc mai mult pentru mine. Îl văd cum se întoarce cu fața spre mine și mă privește nedumerit. După câteva secunde, în care doar îmi examinează față, rostește un "oh" lung.

- Nu mă refeream la asta, Iza! De ce îți place să întorci în toate sensurile fiecare cuvânt pe care îl spun? Și mie mi-a plăcut timpul petrecut cu tine. Spuneam doar că mersul la cumpărături nu e chiar activitatea mea preferată. Vorbește el, iar eu dau din cap în semn că am înțeles. Nu pot să înțeleg cum are el o scuză pentru tot.

Îl aud oftând când mă vede atât de gânditoare. Vrea să mai spună ceva, dar decidă să-și închidă gura. Mă trage după el până ajungem la mașină. Mă pun pe locul din dreapta, așteptând ca el să pornească mașina. 

Drumul a fost la fel de tăcut ca și restul zilei.  Abia aștept să ajung înapoi în patul pufos al camerei pe care o împart cu Luke. Îmi amintesc că trebuie să îi spun Matildei despre ce s-a întâmplat între noi. Sper să fii uitat. Dar după cum o știu eu pe ea e cam imposibil. Nu vreau nici să-și facă o impresie proastă despre Luke. Din ce am înțeles ei doi se înțelegeau foarte bine în copilărie. Nici nu știu ce părere are Luke despre asta. Vrea să îi spun? Ar trebui să îl întreb? 

- Luke? Îi rostesc numele pentru a-i atrage atenția. El îmi aruncă o privire scurtă înainte să se uite din nou la drum.

- Matilda bănuiește că ceva s-a întâmplat între noi. Ar trebui să îi spun adevărul? Îi aud oftatul, dar nu am curajul să mă uit la el.