Adoptată [Vol.II]

Capitolul 7

Îmi deschid ochii, trezindu-mă. Îmi rotesc privirea peste tot, dar nu văd nimic. Vedea îmi e blurată, iar capul mă doare. Îmi pun mână pe zona unde pulsează durere și simt ceva lipicios. Sânge. Îmi închid ochii ochii și inspir. Când îi deschid văd mai bine. Mă ridic de pe podeaua tare. Unde mă aflu? Încăperea asta arată ca un subsol. Nu are mobilă, ferestre, ci doar pereți și o ușă. Singura sursa de lumină vine de la un bec ce abia pâlpâie. Mă duc spre ușă și încerc mânerul. Normal. E încuiată. 

- Hei, e cineva aici? Țip în timp ce bat în ușă zgomotos.

Nu cred că gălăgia mă va ajuta cumva. Îmi rezem fruntea de ușă și oftez. Încerc să-mi calmez bătăile inimii. Trebuie să găsesc o medotă de a ieși de aici. 

Aproape cad când ușa se deschide. Îmi țin echilibrul și dau câțiva pași în spate. Un tip intră în camară și mă privește cu o față plictisită. 

- Adam, ti s-a trezit fata! Striga el apoi iese din camera. Vreau sa deschid din nou usa dar se pare ca a incuiat-o. Dau cu piciorul in usa de nervi însă regret instant când incepe sa ma doară.

Las baltă ușa și mă rezem de pe perete. Durerea de cap începe să se agraveze cu cât mă dezamorțesc mai tare. Ce babă afurisită! Putea pur și simplu să mă oblige să merg cu ea până aici. Nu să îmi dea cu un baston în cap. 

Ușa se deschide din nou. Deși îmi e frică de locul acesta, sunt pregătită să pun câteva întrebări persoanei ce intră în cameră. Nu voi lăsa ca totul să se ducă de râpă din cauza fricii mele. Mă desprind de perete și fac câțiva pași în față încât să pot vedea persoana ce a deschis ușa. 

Corpul mi se blochează, iar respirația mi se taie imediat ce văd cine e în fața mea. El contiună să se apropie de mine. Puțin câte puțin. Vreau să mă dau mai spate, dar corpul refuză să se miște. Nu... Nu pot suporta asta. Distanța noastră se diminuază. Ajunge aproape de mine. Mult prea aproape. 

- Bună scumpa mea Izabella. A trecut ceva vreme de când nu ne-am mai văzut.

Rânjetul lui specific apare imediat. Îmi închid ochii. Controlează-te, Izabella. Nu mai ai nouă ani. Poți să te descuri acum cu asta. Îmi strâng degetele în punmi într-o încercare stupidă de ascunde faptul că tremur. Nu pot să îmi impun să nu mai simt frica asta. E peste tot prin mine. Fiecare părticică din mine simte asta. 

- Deschide-ți ochii. Nu ți-a fost dor de mine?

Tresar când îi aud vocea din nou. Îmi forțez ochii să se deschidă, însă îmi țin privirea ațintită pe podea. Adam mormăie ceva. Îmi ridic privirea spre el. Nu e atent la mine. Burta mea pare să îi fi captat atenția. Îmi încojor stomacul cu brațele, iar atenția sa e din nou pe mine. 

- Se pare că ai venit cu o surpriză. Tati stie despre asta? 

Tati? Cred că vorbește despre Luke. Îmi strâng buzele într-o linie. Nu am de gând să îl corectez. Nici nu mă pot uita la el. Cu siguranță nu voi putea vorbi. Poate să creadă ce vrea.

- Știi doar că, dacă nu vorbești cu mine, nu putem coopera.

Palma sa îmi atinge ușor obrazul. Mă smucesc imediat. Nu vreau să mă atingă. Surâde nervos de gestul meu. 

- Tu ai omorât toți acei copii? Vocea mea se aude mult mai încet decât am plănit să sune.

- Eu? Să omor pe cineva? Atât de crud mă crezi? Mă rănești, Iza. Eu sunt doar creierul. De restul se ocupă ceilalți.

- De ce? 

- Nu pune întrebări ridicole. Ei o fac pentru a se răzbuna. Eu pentru a ajunge la tine. Doar mă știi. Ce nu fac eu pentru tine?