Adoptată [Vol.II]

Capitolul 18

Vreau să spun ceva, dar simt că nu o pot face. Ce ar trebui să spun? Ce ar trebui să fac? Acum, că mi-a zis adevărul, nu mai pot să mă ascund. M-a înșelat. Mă simt ca ultimul gunoi. Nu înțeleg de ce mai sunt aici, lângă el, dacă nu are nevoie de mine. Dacă nu mă iubește îndeajuns de mult pentru a mă avea numai pe mine.

Înghit nodul din gât ce devine dureros și încerc să nu plâng. Acum ce fac? Depind de Luke din toate punctele de vedere. Nu îl pot părăsi. Dar nu vreau nici să trec cu vederea peste asta. Nu o pot face! Tocmai mi-a spus că a făcut sex cu fosta lui!

- Îți jur că nu a fost implicat nici un sentiment! Nu mai am sentimente pentru ea. Tu ești singura pe care o iubesc!

Îmi pun capul îmi palme pentru câteva secunde. Cum aș putea să-l cred când mi-a ascuns atâtea lucruri? Cum aș putea să-l cred când m-a înșelat? Mereu am încercat să-i fiu pe plac, să îi fiu cea mai bună soție, să-l nu-l fac să regrete că e cu mine. Am făcut tot ce am putut. Tot! Însă nu a fost de ajuns pentru el. Ce vrea de la mine? De ce face asta? Îmi vine să-i țip cât mă țin plămânii că îl urăsc. Chiar dacă nu e adevărat. Îl iubesc atât de mult, iar asta doare. Doare rău. Mă îndrept spre ușă și vreau să ies din camera asta, dar mâna lui Luke, ce îmi apucă încheietura, mă oprește.

- Nu pleca.

Tonul vocii sale a sunat mai mult ca o rugăminte. Știu că și el suferă acum, dar nu pot să mă gândesc la amândoi. M-am săturat să mă gândesc la ce simte el, când acesta nu se gândește la ce simt eu.

- Am nevoie de puțin timp singură.

Răspund sec. Nu pot înfrunta situația. E mult prea dificil. Nu pot gândi limpede cu el în aceași camară.

- Iar eu am nevoie de tine.

Aproape pufăi. Ironic. Abia acum are nevoie de mine. Abia acum. Asta nu e corect. Nu i-a păsat de ceea ce vreau eu. Mie de ce să-mi pese de ceea ce vrea el?

- Păcat. Acum vei putea simții ce simțeam eu când avem nevoie de tine, iar tu erai la serviciu.

Îmi desprind mâna din a lui și plec din cameră. Inspir și expir adânc pentru a mă calma și mă duc în vechea mea cameră. Încui ușa cu cheia și mă lipesc cu spatele de ușă. Mă așez cu fundul de podea și mă uit în gol.

Sunt așa naivă. Am optsprezece ani, iar el douăzeci și șapte. Ce ar putea face el cu un copil? Desigur că nu s-a mulțumit doar cu atât. Îmi doresc atât de mult să îl pot urî. Poate dacă l-aș urî, ar durea mai puțin. Oricât de multă durere îmi provoacă, tot îl iubesc. Și știu că și el mă iubește. Mereu a făcut-o. Dae e degeaba. Degeaba tot ce avem. Degeaba toate încercările noastre. A distrus totul! Vreau să îi țip cuvinte urâte care să îl doară. Vreau să simtă ceea ce simt și eu în momentul ăsta. Vreau să vadă cum se simte când ești pe aproape să pierzi pe cineva.

Lacrimi mi se scurg pe obraji. M-am oferit toată pe tavă și regret asta. De când m-am născut am fost învățată să nu mă atașez de oameni. Dar mi s-a părut în regulă să mă atașez de Luke. Credeam că el nu o să mă facă să sufăr niciodată. Am uitat că e, până la urmă, om. Iar oamenii rănesc. E prea târziu să schimb ceva acum. Am devenit dependentă de el.

Atâția ani în care tot ce m-a făcut să simt a fost fericire, eram sigură că așa va rămâne mereu. A fost atât de frumos la început. Totul s-a stricat atunci când eu m-am îndrăgostit de el. Dacă nu o făceam probabil și acum eram fericită. Nu Luke a fost persoana toxică, ci eu. Eu am vrut să fim împreună când încă era tatăl meu. Eu am vrut să fim împreună când încă era logodit cu Amanda. A acceptat toate astea pentru a fi eu fericită, dar nu sunt. De câte ori m-a avertizat că nu e bine ce facem și eu nu am luat de seamă. Își risca libertatea pentru mine, și totuși nu îi păsa. Când s-a îndrăgostit și el de mine am crezut că voi fi din nou fericită, dar nu. Aș vrea să dau timpul înapoi și să schimb totul. Relația asta dintre noi nu o să meargă niciodată.

- Iza, deschide te rog.

Tresar la auzul vocii lui. Privesc ușa fără nici măcar să mai respir. Mă ridic în picioare și apuc cheia între degete. Sunt idioată pentru faptul că îl las să intre. Dar eu mereu am fost o idioată. Cu o mică ezitare o rotesc. Luke pare puțin surprins că i-am deschis, dar nu zice nimic despre asta.

- Știu că în momentul ăsta probabil mă urăști, te înțeleg. Și nu îți cer să mă ierți. Nu merit asta. Dar vreau să știi că eu chiar te iubesc. Nici Amanda și nici nimeni nu mă va face să îmi schimb sentimentele față de tine, iubito.

Îmi feresc privirea de a lui. Nu vreau să îi aud scuzele. Nu pot să îl cred nici dacă aș vrea. Așa că îmi înghit nodul din gât.

- Mai ai altceva de spus?

- Nu. Nu chiar. Îți voi lăsa spațiu dacă de asta ai nevoie.

- Bine.

Aștept să plece, dar nu se clintește din loc. Se uită la mine, dar nu zice nimic. Sunt pe cale să îi închid ușa în nas, când vorbește din nou.

- Oricum, eu trebuie să plec mâine la Matilda. Înțeleg că nu mai vrei să mergi. Voi veni acasă în câteva zile.

Am uitat de nunta Matildei. Câteva zile fără Luke ar suna bine acum, dar nu îi pot face asta Matildei. Ar fi urât din partea mea să nu vin la nunta ei.

- Vreau să vin.

- Nu e necesar. Serios. Matilda va înțelege.

- E în regulă.

- Bine atunci.

Între noi se lasă liniște. Devine stânjenitor.

- Ar cam trebui să te culci, plecăm devreme. Noapte bună.

Pleacă din camera mea și mă lasă singură. Oftez și mă întind în pat. Presimt că mâine va fi o zi plină. Sunt entuziasmată că o voi revedea pe Matilda, cred că e cea mai drăguță din familia lui Luke. Toți mă cam urăsc că am distrus relația soțului meu și fostei lui. Nu vreau ca ei să știe de cearta mea și a lui Luke. Nu vreau să le dau motiv să se bucure sau să se bage între noi mai tare.

*Scuze pentru greșelile eventuale*