Adoptată [Vol.II]

Capitolul 12

Au trecut două săptămâni de când Adam a fost internat într-un spital de nebuni. Mă simt ușurată la gândul că el e inchis, departe de mine. Despre soția lui, nu pot spune același lucru. Îi părea atât de rău că soțul tău va fi internat încât a început să plângă. Cum poate iubi așa o persoană? După ce știe ce a făcut, continuă să îl apare. Am stat departe de ea și de Adam. Așa a făcut și Marco. Nici măcar nu și-a luat la revedere. Vrea să pară că nu îl afectează, dar o face. Încerc să îmi petrec mai mult timp cu el pentru a-i alunga tristețea. Nu am mai vorbit cu el de două zile. Poate ar trebui să îl sun.

- La ce te gândești așa profund? Mă întreabă Luke încet în timp ce îmi oferă un sărut pe frunte.

- La nimic prea important.

- Sigur nu e nimic important?

Dau aprobator din cap. Nu îmi pune alte intrebari si îi multumesc pentru asta. Nu vreau sa mai vorbim despre Adam. Nu îmi aduce o dispoziție prea bună.

- Mâine trebuie să mă întorc la muncă.

- Atât de devreme? Ai fost împușcat acum câteva săptămâni.

Luke nu mai poartă gips de câteva zile, dar nu prea îmi vine să cred că și-a revenit complet. În plus, vreau să stea mai mult pe acasă.

- Sunt bine. Abia mă mai doare.

- Așa tare vrei să pleci la serviciu?

- Nu, dar asta îmi e datoria.

Ofteaz. În timp de două săptămâni am stat numai în casă. Luke abia se mișca din pat din cauza durerii, iar eu îmi petreceam mai mult timp cu Marco. Urăsc că trebuie să plece din nou.

- Nu vreau să mai pleci. Mă vaitai eu.

- Să privim partea bună. Nu va mai trebui să stau după program. Încearcă el să mă înveselească.

Îmi oferă un sărut. Unul mult prea scurt pentru a-l simți. Îmi presez din nou buzele de ale sale, formând un sărut mai intens decât primul.

- Te iubesc! Mă trezesc vorbind.

Luke îmi zimbește. Degetele sale îmi ating delicat obrazul, mângâindu-l. Ochii mi se închid. Senzația atingerii lui îmi provoacă fiori.

- Și eu te iubesc.

Brațele sale mă înconjoară, trăgând-mă mai aproape de el.

- Cred că te-ai plictisit de atât  stat în  casă. Ce ar fi să ieșim undeva?

Mă prefac surprinsă într-un mod teatral de propunere sa. Mereu eu trebuie să fiu care cere să ieșim.

- Serios?

El râde și dă din cap afirmativ.

- Serios. Haide, pregătește-te.

- Acum vrei să plecăm?

- Da. Și ai două zeci de minute la dispoziție.

- În două zeci de minute nici nu găsesc  cu ce să mă îmbrac.

- Ar fi bine ca de data asta să găsești.

Îmi dau ochii peste cap, plecând spre camera mea pentru a îmi alege hainele. Nimic nu mi se mai potrivește de când a început să îmi crească burta. Nu pot arăta niciodată bine în hainele largi pe care le port. Zici că sunt îmbrăcată în fiecare zi în pijamale.

Mă uit in dessingul meu și îmi sare in ochi o rochie roșie. Singura rochie care m-ar încăpea acum și ar arăta și bine. O apuc și plec spre baie. Fac un duș rapid și îmbrac rochia. Mă uit în oglindă și sunt cât de cât multumită de reflexia mea. Apuc peria și pieptăm părul meu încâlcit. E prea ud. Mi-l usuc cât de mult pot și îl prind în coadă. Ies din baie și îl găsesc pe Luke deja imbracat cu o pereche de blugi și un tricou negru. Arăta perfect în cele mai banale haine. Uneori îl invidiez pentru asta.