Adoptată [Vol.II]

Capitolul 6

- Înca mai ești supărată?

Intru în fosta camera a Izabella. De patru zile nici nu mă bagă în seamă. S-a mutat până și în altă cameră doar pentru a mă evita cât mai mult posibil. 

- Să înțeleg că da. Vorbesc când nu primesc niciun răspuns înapoi.

 Mă pun lângă ea, în pat. Imadiat ce îmi simte prezenta, ia puțină distanță de mine. Oftez. Nu mi se pare deloc necesară această atitudine. Tot încerc să îi expllic că mica ei diversiune de a prine niște criminali profesioniști nu va funționa. Însă vorbesc singur de fiecare dată.

- Haide Izabella, vorbește cu mine! 

Ea îmi arunc doar o privire scurtă și plină de dezinteres. 

- Nu voi vorbi cu tine până nu mă lași să fac ce vreau.

- Nu te pot lăsa să faci ce vrei când ceea ce vrei tu e să te pui în pericol.

Îi spun aceași chestie pentru a nu știu câta oară, iar ea mă privește la fel mereu. Nu știu cum naibii ar trebui să o conving că eu îi vreau doar bine.

- M-am gândit la plan. Nu are cum să eșueze. O aud vorbind după o pauză de liniștite.

- Nici nu vreau să aud.

- Acei criminali au impresia că vei sta mereu cu ochii pe mine. E și normal. Odată ce au spus că vor să ajungă la mine, înseamnă că au un plan. Am putea să le încurcăm planurile, Mi-ai spus mai de mult că există un mic dispozitiv care poate să te localizeze oriunde ai fi. Pot folosi acea chestie și sî mă las prinsă. Așa vor fi ușor de localizat. 

Îmi vine să râd. Crede că nu am încercat metoda asta? Ea crede că e atât de ușor? Ei bine, se pare că va mai sta puțin timp supărată pe mine. Dar nici nu îmi pasă. Mai bine supărată și în siguranță decât să fie în pericol.

- Uite de asta eu sunt polițist și tu nu. 

- Ce vrei să spui?

- Vreau să spun că e ridicol. Nu va merge. Am încercat și înainte. Acei oameni ne gândesc fiecare mișcare. Ne trebuie mai mult de atât. Și crede-mă, avem destui oameni care să se gândească la asta.

-Luke, tu ai trimis copii atunci. Sunt sigură că eu pot face treaba mult mai bine. 

- Va avea același rezultat. Te rog, înțelege.

Ea oftează. O iau de mână, iar ea nu încearcă să se ferească. Diminuiază distanța dintre noi și mă îmbrățișează. Nu știu ce a apucat-o. Nu cred că a decis pur și simplu că nu merită să fie supărată pe mine.

- Crezi că o îmbrățișare mă va face să accept să te pun în pericol?

- Nu. Am încercat să te conving. E degeaba. Nu mai pot sta supărată pe tine. 

- Eu cred că te țineai destul de bine.

- Mă bucur că am fost convigătoare. 

Își lasă capul pe pieptul meu și își închide ochii. Mi se pare puțin suspectă situația, dar prefer să nu mă focusez pe asta. Îmi așez mâinile pe talia ei, punând-o într-o poziție mai confortabilă. Nu după mult timp adorme. 

Izabella

Mă uit plictisită la tavanul alb al dormitorului. Voiam atât de mult ca Luke să fie de partea mea. Patru zile a trebuit să îl evit. Degeaba tot efortul meu. Am pierdut prea mult timp. Nu pot da înapoi acum. Recunosc, îmi e puțin teamă. Nu știu deloc ce mă așteaptă acolo. Însă nu pot lăsa ca acei copii să mai fie răpiți. Trebuie să fac ceva.